„Imperativul categoric“ — categorie a eticii kantiene, definită astfel: „acționează numai conform acelei maxime prin care să poți vrea totodată ca ea să devină o lege universală“(Din „Întemeierea metafizicii moravurilor“, 1785). Imperativul categoric, este după Kant, o lege morală inerentă „rațiunii“, având un caracter aprioric, întrucât este independentă de orice interese „empirice“ ale omului. El se numește „categoric“, deoarece, spre deosebire de alte imperative, numite de Kant „ipotetice“, care au în vedere un scop practic și sunt subordonate acestuia ca mijloace în vederea atingerii lui (de ex. „Dacă vrei să fii sănătos, urmează prescripțiile medicului“), realizarea imperativului categoric ar constitui un scop în sine, el având un caracter absolut, necondiționat. Prin noțiunea „imperativ categoric“, Kant a sesizat specificul formal al legii morale, forma sub care se exprimă „datoria“, dar, pe de altă parte, el a opus în mod rigid datoria intereselor și existenței „empirice“ a omului („rigorismul“ kantian). Kant a dat și o a doua formulare a imperativului categoric, potrivit căreia trebuie să privim pe om întrotdeauna ca un scop și niciodată numai ca un mijloc (formulare ce exprimă tendințele umaniste și iluministe din morala sa).