Am revazut de curand Naufragiatul. Nici prima data, nici a doua oara si nici acum nu mi s-a parut o transbordare convingatoare a framantarilor lui Robinson Crusoe in universul de celuloid al acestui inceput de secol sponsorizat de companiile de mesagerie rapida. Una peste alta, nu e un film rau, cu cateva accente lacrimogene si tentative palide de filososfeli pe marginea timpului.
De data asta ceva a fost altfel. Nu, n-am vazut varianta necenzurata a filmului. Poate unde eram intr-o stare sufleteasca potentatoare a unei rezonante crescute. de data asta filmul mi-a spus ceva. De fapt, asa cum se-ntampla de obicei, m-a facut sa construiesc un ansmblu de ganduri si trairi care mi-a dat senzatia ca ceva important fusese transmis de pelicula.
Pentru cei ce nu stiu, Tom Hanks (o sa-mi cer scuze ca nu l-am pomenit pe numele lui din film, pentru o mai buna veridicitate), naufragiaza pe o insula. Singur, singurel, reinvata sa traiasca. In acest efort de a cladi un univers, fie el si provizoriu, impermeabili la nebunie, Hanks ridica o minge de volei, marca Wilson, la rangul de prieten. Taiat, in treburile gospodaresti de pe langa casa pe care n-o avea, pune mana plina de sange pe minge si, astfel, apare o fata de om. De altfel, scenaristul il pune s-o retuseze cu degetul, ca sa intelegem si noi, spectatorii, ca aceea e fata noului prieten al lui Hanks. Mingea mai capata in timp si un smoc de crengute pe post de par. Si in salbaticie suntem tributari stereotipiilor... Daca tot e sa semene cu un cap de om... Hanks o ia cu el peste tot si-i vorbeste... Si-o asculta... Universul lui provizoriu e complet. Cand reuseste sa scape de pe insula, pe o pluta, Hanks are grija sa-si ia prietenul cu el... de altfel, cele mai multe sfaturi despre cum sa pregateasca expeditia, de la el le primeste... Nu cred ca se gandea la soarta acestuia sau a prieteniei lor in lumea spre care se-ndrepta... Intr-o dimineata, dupa o furtuna, Hanks se trezeste iar prietenul lui (Wilson, evident) plutea la linia orizontului... Scapase, cine stie cum, din chingile cu care fusese prins la plecare... Personajul principal se arunca in apa si inoata disperat spre minge... Nu reuseste sa ajunga pentru ca, in acelasi timp, tinea strans intre dinti funia legata de pluta... Stia ca, odata scapata, nu va mai reusi s-o reajunga... Se opreste obosit si, privind la mingea care plutea cat mai departe de el, incepe sa planga si sa-i ceara iertare... Iertare ca a abandonat-o...
Atunci mintea mea a facut doua lucruri... Primul... a zambit la ideea ca omul acela, pierdut in mijlocul oceanului, isi cerea iertare de la o minge desumflata... Apoi, mi-a nascut lacrimi... Filmul curgea in continuare dar eu ramasesem undeva suspendat deasupra lumii si inghetasem de ganduri... Isi ceruse iertare ca l-a abandonat... Ca si-a abandonat prietenul... Ca si-a permis sa doarma si sa nu se asigure ca acesta va trece peste furtuna alaturi de el... Iertare ca n-a avut puterea sa-l ajunga inotand... Si, mai ales, iertare ca nu si-a riscat viata, renuntand la funia legata de pluta, pentru a-l salva... Iertare ca e doar un om, slab, care a vrut sa supravietuiasca, chiar cu pretul pierderii pentru vecie a prietenului... Vi se pare patetic? Sau penibil sa plangi dupa o minge? Sau la o asemenea scena?
Eu l-am iubit atunci pe omul acela care-si cerea iertare, in numele tuturor oamenilor, acelor prieteni pe care, candva, i-au abadonat... din slabiciune sau ca sa supravietuiasca... Desi, poate, e unul si acelasi lucru...