și drum deschideai prin noroaiele roșiatice purtându-ne cenușa în borcane de sticlă. atunci eram amândoi în viață, porniserăm la drum plini de încăpățânare. semănam atât de bine încât îți purtam copilăria la îndoitura brațului. mânat de aceeași grabă și luptătorul, devenea în sfârșit. îi aruncai priviri scurte, nu concepea să stea la coadă la poarta veștilor. păreai surprins atunci când folosea cuvântul noi, posibil ca unul din borcanele acelea să se fi spart. la capătul pământului strigam și ecoul își săpa o gaură în drum, cât să ne poată îmbrățișa genunchii cu o naștere. într-o mână țineai fluierul de vânt, cu cealaltă linișteai apele. dacă n-aș fi fost un sentimental mi-ar fi trecut mai sus de brâu. spaimele umblau printre noi, le călcam și pământul se ridica sub tălpi iar apa devenea tot mai leneșă. sau poate că pluteam pur și simplu, umbra unui surâs. iubirea nu avea nimic ridicol, ne ștergea obrazul cu un prosop umed. împreună treceam pe lângă orașul pustiu, te întrebam dacă vrei să aprinzi rugul. în preajma turnului două cercuri se lăsau tot mai jos, tot mai adânc în noroiul roșcat. adunam într-o cutie de lumânări de ici și colo oameni, copleșiți de boli inofensive, obișnuiți să vorbească toți deodată. religia și banii mergeau de mână, sub un acoperiș de plante agățătoare. cu flori roșii. îți amintești?