(Acest monolog se poate spune oriunde, chiar și în oglindă)



Marea noastră majoritate deține adevăruri absolute, înrădăcinate atât de bine în adâncul nostru încât nici un enunț al unei eventuale afirmații contrare nu le-ar putea zdruncina deoarece noi nu mai ascultăm. Pentru că nu avem nevoie. Adevărul nostru este atât de adevărat încât nu ne-a mai rămas decât să-l împărtășim și celorlalți pe care oricum nu-i interesează pentru că și ei dețin la rândul lor un adevăr absolut. Repet: absolut! Dacă surprindeți pe cineva că ascultă, nu vă lăsați păcăliți, el așteaptă momentul în care celălalt va face imprudența să tragă aer în piept si în acea secundă de liniște va intra, cu ton panicard și cu respirația gâfâită, să-și scoată din teacă adevărul său. Toți vorbesc și nimeni nu ascultă și în momentul când, câte unul reușește să capteze atenția, absolut întâmplător și nu pentru mult timp, se va ridica altcineva să-l strivească sub un alt adevăr zdrobitor deoarece antevorbitorul nu făcea decât să-și expună la nesfârșit părerea lui, deja demodată, despre lume. Se vorbește într-una despre comunicare într-o lume a noncomunicării și a (inspirați) autocomunicării (expirați). Ați auzit careva de autocomunicare? Dacă o veți practica s-ar putea să deveniți subiectul unei cornerconferințe. (A se citi cuvântul corner cu accent englezesc) Eu am inventat termenul. Adică să fiți discutat pe la colțuri cum că vorbiți singur.

(Liniște lungă. Actorul așteaptă aplauze sau roșii, fasole orice și-au adus de acasă spectatorii. Dacă textul s-a monologat în oglindă nu uitați că cioburile aduc noroc și astăzi vă puteți întâlni cu un prieten.)