Este și invidia o chestie. Iar cînd nu te năpădește ca o erupție de urticarie ești gata să uiți că așa ceva poate exista. Semeni cu un explorator britanic la începutul secolului nouăsprezece naiv și fascinat de mirajul gurilor Amazonului. Totul e atît de verde, de viu. Atîtea sunete noi te învăluie, atîtea parfumuri. Te simți bine pe prora micului tău vas îmbrățișat de lumina sudului. Te simți parcă ai fi în Hyde Park într-o duminică dimineața, în cel mai bun costum cu dantela manșetelor fluturînd ușor. Totul e așa cum trebuie. Singura surpriză e poate doar buna ta dispoziție. Nici nu îți imaginezi, nu bănuiești că undeva în ochiul galben-negru al junglei, scolopendre umede iți așteaptă sîngele cald, șerpi subțiri atîrnați imobil sînt paralizați în fascinația unei prade atît de neașteptate. Ești o victimă a propriei naivități, a propriei logici inductive.
Cred că invidia este o energie semnificativă, probabil adevărata intrigă originară a universului. Nu există formă pe care să nu o poată îmbrăca, nu există limită la care să se poată opri. Probabil e un fel de drog metafizic, dacă așa ceva poate exista. Îți biciuie și carnea și sufletul, te face puternic, îți fură oboseala, îți lovește în piept ca un clopot. Te macină. Îți perindă viziuni prin fața ochilor, viziuni terifiante, obsedante, orgasmice. Te absoarbe, te consumă. Te trăiește. Te face un Cain. Îți sărută buzele cu sîngele fratelui tău. Te face să devii tot ce ai urît pînă atunci. Și te face să iubești ceea ce devii... cu voluptate.