Sfârșit de noiembrie. Zăpada timpurie invada fiecare străduță, fiecare copac, fiecare fir de iarbă, fiecare floare târzie surprinsă bătrână, fiecare colț de suflet, paradoxal dezghețându-l, redându-i măcar pentru o clipă bucuria copilăriei, a colindelor, a veștii celei bune. Totul părea atât de simplu, atât de ușor de perceput, de parcă mii de înțelesuri, de simțiri, de gânduri se-nchideau într-un singur mănunchi de cristale, ce cobora dansându-și soarta: fie să-mbrățișeze călduros pământul și să-și găsească alt veșmânt, fie să-și continue hora cea veselă în haine albe, de sărbătoare.

De ar fi acceptat omul simpla bucurie, primordiala…Dar cum să rămână alb, cum să accepte sufletul să fie nins, cum să primească întru totul bucuria, când grijile, planurile, graba îl îndepărtau tot mai mult de el însuși ?

În stația de tramvai, și ea ninsă, și ea primind binecuvântarea iernii, aburii celor ce așteptau se uneau pentru câteva clipe, pentru ca apoi să se piardă, și ciclul să-și urmeze cursul firesc. De fiecare dată redeveneam copil la văzul hainei în care se-mbrăcau picăturile izvorâte din înaltul cerului, și parcă de fiecare dată pentru puțin timp, revenind apoi ca și ceilalți – la aceeși nepăsare.

- Așa-i viața ! Toate merg pe dos…Când vrei să meargă-n sus, merg în jos, și când vrei să meargă-n jos, merg în sus , mă surprinde cu remarca sa un bătrânel, privindu-mă îngrijorat. După ce s-a uitat câteva clipe în ochii mei, se întoarce apoi, cu intenția vădită de a-și îndrepta pașii în altă direcție.

Bulversat pentru moment de replică, tulburat din firul propriilor mele gânduri, încercam să găsesc un sens vorbelor acelea, încă din primele secunde. Și îmi ziceam : “ Da…Se poate…Se întâmplă să îți dorești ca lucrurile să îți meargă bine și ele merg exact invers…Dar…să vrei să meargă în jos ? Sau…poate că și aici e o taină : îți dorești ceva, și fără să realizezi, acel ceva nu ar face decât să te tragă în jos…Hmmm…Și în primă fază aveam să-l cred pe săracul bătrânel nebun sau să cred că vorbește despre altceva…”

- Uite că totuși vine…se aude glasul aceluiași om de la câțiva pași mai încolo, bucuros că nu mai e nevoit să meargă pe picioare.

Mă urc în tramvai și îmi dau seama că uneori ar trebui să iau lucrurile așa cum sunt : fără să caut în ele alte sensuri, alte gânduri, alte esențe. Să accept simplitatea ca ceea ce e în realitate: naturalețe.

Mă uit pe geam: încă mai ninge…Dacă ține până deseară așa o să se prindă...Da...O să scot sania din pod...Pur și simplu…