Recunosc, mă folosesc de pretextul gestului de adio al lui Robert Mîndroiu. Textul lui, poezie.ro, la revedere, este unul echilibrat și decent. Gestul însă este unul deja comun, de copil bosumflat care-și ia jucăriile și pleacă. Sau de sinucigaș care nu uită să lase familiarul bilețel, incriminînd pe cei rămași în viață.

(Îl rog pe Robert să mă scuze că s-a nimerit ca tocmai gestul său să mă precipite să scriu ceva despre astfel de reacții, se poate însă ca și vremea cîinoasă de afară să aibă partea ei de vină. Mi-a asmuțit cîinoșenia să latre furibund la gardul ogrăzii.)

Sinucidere (virtuală și reversibilă, căci după cum se știe poți oricînd să revii la viață pe site) făcută în public cu facilitatea, mai mult sau mai puțin perversă, de a vedea cum ești prohodit sau scuipat de cei care-au rămas de față. Bănuiesc că au existat și retrageri fără o vorbă, plecări pe care nici cel plecat nu le-a luat în seamă. S-a trezit după o vreme în altă parte și n-a sesizat decît tîrziu că nu mai este unde a fost odată.

În cazul de față este o plecare programatică. Se invocă politici estetice, criterii valorice, polemici sterile. Voința de independență, dar mai ales de afirmare ostentativă a ei. Comunitatea care te-ar putea altera și rătăci din drumul ferm către poezie.

Există, constat, la multă lume de pe aici o înaltă conștiință a valorii personale, a menirii creatoare, a propriului destin literar și a strategiei de urmat ca să nu-l ratezi dintr-o compromițătoare neatenție. Neîndoielnic, își zic dînșii, pe acest site și/sau și pe altele se joacă soarta literaturii române. Și orice minusculă faptă de scrib anemic pe care o comit capătă astfel rezonanțe istorice. Oriunde-ar fi, ei se luptă cu Îngerul (cuvîntului) și cu balaurii de pe alte site-uri potrivnice.

Mă gîndesc însă că nisipul acestei incinte în care fiecare am venit cu lopățica și găletușa noastră este destul de îngăduitor și plastic. Putem construi și dărîma aici, mai abitir ca-n Spania, castele berechet, deși mai sînt și ceva copii răi care ne iau jucăriile, vorbesc urît și ne dărîmă minunatele creații.

Nu știu cînd am să plec și unde, și nici ce jocuri mă mai așteaptă, dar sînt sigur că voi lăsa aici castelele mele în voia intemperiilor. La ce să le dărîm singur?

Nicăieri nu poți “introduce text” cu atîta lejeritate. Și nicăieri nu-ți poți cîștiga un public statornic, e adevărat, pe măsura unor afinități suficient de labile și infidele. Să publici în reviste implică însă în primul rînd un spațiu mult mai restrîns, selecții după aceleași criterii de grup afin și coterii, aceleași bîrfe lipsite de orizont. Și o notorietate la fel de îndoielnică și de friabilă.

În rest spun și eu mereu, ca poetul, întrebări către vreo stea pe care o cred a mea:

“Stea care sub carul cel mare abia licărești
nedumerită-ntre șapte lumini, a cui stea ești?
[…]
De ești a mea, păzindu-mi anul și vatra,
n-aruncă nimenea după tine cu piatra?”




(Adaos după comentariul ireverențios:

Să spun drept nu mă interesa cazul lui Robert. Doar tipologia, pentru că astfel de renunțări cu ifose s-au mai văzut pe aici. Dar pentru că, incontinent în replici, dînsul m-a deconspirat, țin într-adevăr să fac rating. Nu însă pentru acest text, ci pentru unul deja postat care vorbește tocmai, gînd la gînd, despre patologia virtuții - Onoarea de a fi vinovat. Și mai clar despre obsesia nevinovăției.)