Părinții mei au avut tot timpul un câine în curte. Primele botezuri au fost oficiate de Tata Titi, un om care iubea mult animalele. Îmi amintesc de câinele Cuza și cocoșul Herlea. Când am mai crescut mi-a cedat mie dreptul de naș. Nu l-am folosit decât o singură dată, câinele Topsi a fost cel mai longeviv din toți. Numele îl luasem dintr-o carte citită în copilărie. A venit rândul copiilor mei să dea nume: Vanda, Bobiță, Codiță, Poco.
Dintre ei, unii erau de rasă. Vanda era o cățelușă cocker, roșcată, cu picioare scurte și foarte vioaie. Poco era un caniche cu blana mițoasă, care se juca de dimineață până seara cu pisoiul Pufi.


Domnul Topsi

Totuși există o părere unanimă în familie: dintre toți câinii, cel mai inteligent a fost Topsi. Unii au sfârșit otrăviți dar el, deși fără școală, nu mânca decât din mâna noastră. Alții au fost călcați de mașini, dar el traversa strada mai atent decât mulți pietoni.
Era câinele întregului cartier. Sărea gardul, se încăiera cu maidanezii, venea acasă rănit și cu urechile șuvițe, dar totdeauna victorios. A lasat mulți urmași, ani de zile după moartea lui vedeam prin vecini căței care îi semănau leit. Când plecam acasă la apartament ne conducea până la insula de tramvai. După care îl urmăream pe geam cum traversează calm strada pe trecerea de pietoni, totdeauna pe verde, la picioarele unui trecător.
Într-o seară am plecat de la părinți pe jos până în Tomis III, câțiva kilometri. Topsi după noi. Am încercat să-l gonim acasă dar degeaba. L-am lăsat la poalele blocului în care intrasem, sperând că ne așteaptă. Când am ieșit peste vreo oră, nu mai era. Am oftat, anticipând supărarea întregii familii și am plecat înapoi spre curtea părintească. Am ajuns la colțul casei și, bucurie mare, Topsi a țâșnit spre noi, dând vesel din coadă, ca să ne anunțe că el a sosit înaintea noastră. E adevărat, își însemnase drumul, dar noi nu pusesem prea multă bază pe asta.
Într-o zi după serviciu mergeam spre ai mei cu Leni. La ușa unui magazin, la câteva sute de metri de casă, Topsi stătea tolănit. Curioși, intrăm în magazin. Coadă mare, se dădea orez. În față Tata Titi care văzându-ne, simulează că ne-a ținut rând:
- Hai, măi, nu mai veneați o dată !
Apoi, în șoaptă:
- De unde ați știut că sunt aici ?
- Păi e Topsi la ușă.
La care Tata Titi se întoarce spre vânzătoare:
- Auziți, duduie, e la ușă domnul Topsi, dați-mi și pentru el un kilogram.
I-a dat, și încă o legendă a intrat în mitologia familiei.


Moartea Vandei

Pe băiatul nostru, Nicu, mai mult decât pe ceilalți copii din familie, l-au crescut părinții mei. Pe când avea 5-6 ani primisem o cățelușă mică, vioaie și roșcată, Vanda. Cu greu am dezvățat-o să roadă pantofi. După ce a mai crescut puțin am trimis-o la curte să țină companie băiatului Nicu și câinelui Topsi. Fiind fată de rasă, singura de altfel din toți câinii care s-au perindat prin curte, am dus-o la niște întâlniri. Așa au apărut pe lume alți patru căței mici, roșcați și vioi. I-am dat la persoane de încredere, unul dintre ei a trăit până acum doi-trei ani acasă la o fostă colegă.
Într-o zi eram singur acasă, la bloc. Primesc un telefon.
- Alo.
Din receptor aud ceva între plânset și urlet. Cu greu îmi dau seama că era maică-mea.
- Liniștește-te și spune despre ce e vorba.
- A muriit, a muriiit …
Am înghețat. Gândul nu-mi era decât la Nicu. Totuși încerc:
- Cine a murit ?
- Vaandaa…
Am răsuflatat ușurat. Cred că a fost singura dată în viața mea când m-a bucurat moartea unui câine.
Ulterior am aflat amănunte. Din neatenție rămăsese poarta deschisă, Vanda a țâșnit în stradă și a călcat-o o mașină. Asta era diferența între o cățelușă de rasă și un maidanez cu școala vieții…