merg egal, deși fără măsură
(nu știu cum vine asta,
dar sunt zile când totul e posibil)
mă scutur de senzația de frig,
atent, să nu împrăștii aiurea distanțele

oamenii trec, alături, prin, pe lângă
obiectele necesare mersului
cu drumul agățat de gleznă.

străinul de colo se uită la mine
de mult nimeni n-a mai...
ei, lasă, că s-o fi inventat privitul în oameni
înaintea noastră

și-apoi
ce frumos vă cade bucuria
pe umărul stâng...

mai că-mi vine s-o prind în palme
și s-o așez în fereastră
să mă uit la ea dimineața

doar fiecare om are nevoie
să creadă în ceva...