Comunitate... atelier... concurs!!! Uau!
Comunitate: sunt departe de casa, càt de placut ar fi sa apartin unui grup de oameni care scriu si citesc! Atelier: am scris atàtea chestiute, dar oare merita sa EXISTE? Concurs: acesta mai poate astepta, dar pot afla ce se mai organizeaza prin larga lume literara... de acasa.
Si asa, vazand site-ul, mi-a placut, m-am inscris.
Am strecurat apoi tematoare gànduri si sentimente – tematoare de judecata celorlalti, dar, in acelasi timp, dàrza, si in plus o scrisoare catre editor, la care inca nu am primit raspuns.
Sunt micuta in ale literaturii, chiar daca am 38 de ani, chiar daca am inceput sa scriu la 17, chiar daca am citit (modest vorbind) destule carti. O, da!, stiu ca sunt micuta. Dar... nimeni din cei care au citit textele mele nu a strecurat nici o vorbulita. Mi-ar fi fost de ajuns, zau asa!, chiar si: Las-o balta!
Agonie...
Par suparata?
Nu, deloc!
Caci... care este primul site pe care intru cànd deschid calculatorul?
AGONIA!!!
Da, da!
Citesc pe nerasuflate subiectele fierbinti, càteva poezii, proza, càte ceva din personale... Imi place, nu-mi place, dar ce limbaj e asta, ma simt batràna: noi, parca - acusi se implinesc 20 de ani de cànd am terminat scoala - nu scriam astfel de chestii, oare m-am rupt asa de rau de Vaterland (asa denumeam eu patria la Liceul German), ca nu mai stiu cum se vorbeste...
Am agonisit ceva experienta, si m-am pus pe scris poezii. Cum ma urc dimineata in autobuz, scot carnetelul, si... agonizez poetic. (Se poate spune asa???) Oh, doar cu titlu de exercitiu! Nu pot sa ma dau batuta! Dar, deocamdata, nu inscriu nimic pe site.
Chestia asta m-a apropiat de agonie fizica: se face trei noaptea, si eu inca stau la calculator. Dimineata ma scol la sapte.
Agonie.