Nu știu de ce n-am scris in jurnalul meu despre Andreea. Mă uit la paginile pângărite de cuvinte și nu-mi pot explica. Asemenea multor adolescenți – deci oameni!, și asta v-o spun vouă, „maturilor” – mi-am scris, am încercat să-mi scriu, gândurile. Dar nici o singură dată n-am spus ceva despre ea sau mama ei. Curios. Ca și cum n-ar fi existat. Probabil din teama de a nu-mi fi descoperite gândurile, femeile sunt fără scrupule atunci când este vorba de deslușirea gândurilor unui bărbat. Fie el iubit sau urât. Nu simt mustrări de conștiință, dar un sentiment straniu mă străbate atunci când încerc sa-mi răspund la întrebarea „de ce”. (Poate că am rămas încă un adolescent.)
Care să fi fost motivul pentru care am înregistrat tot felul de nenorozii, de la beții, la impresii lăsate de filme, dar nimic, nimic din perindarea ei în viața mea? Ce fel de jurnal, cât de mincinos, am putut eu să țin dacă n-am scris nici un rând despre ele? Acum, când prezentul domină trecutul ca un violator care-si sufocă victima, orice explicație pare nu doar simplistă ci lipsită de sens.
M-am mințit singur. Habar n-am. Nu știu de ce nu mi-am descris-o. De ce n-am putut sculpta în litere chipul ei gingaș, cu ochi mari, rotunzi, albaștri, ochi înviermuiți, buze subțirele cu infinite posibilități de zâmbet, sinceritatea chipului ei care striga adevărul în timp ce mințea...totul se estompează...și mi-e ciudă pe cel de atunci, dobitoc cu chip (mutră?) de om, care crede că stăpânește clipa. Obrajii...nu-i țin minte obrajii... Gâtul...frumos, cu oasele ce-i ieșeau pe sub piele, cartilaje sau cum dracu’ s-or fi numit, și corpul ei de femeie în devenire... totul se duce pe apa amintirii, pe cărările uitării și-mi vine să-njur cuvintele îmbâcsite de sens. Poate că inclusiv în jurnal înfățișarea ei ar fi fost fără rost. Poate. Nenorocit cuvânt.
I-am descoperit încărcătura în ziua aceea de iarnă când se întorcea fericită de la examen...
Dar mai bine să luminez labirintul de la bun început. Am cunoscut-o în mai. Bla-bla-bla, flori în pom, bla-bla-bla, soare primăvăratic, bla-bla-bla, hormoni dezlănțuiți, bla-bla-bla, sâni fără sutiene, liberi să ademenească și să-nmoaie chiar si pietrele. Oricine la (și peste) douăzeci de ani înțelege. Pot spune cu siguranță că era o zi frumoasă. Primăvara își dezvăluia nurii odihniți, după albul tern al morții adormite. Trecuseră câteva săptămâni bune de la ivirea țigăncilor cu ghiocei pe la colțurile străzilor. Atunci am întâlnit-o.
Pe o terasă. Aranja scaunele de plastic. Era aproape de zece dimineața. Totul mirosea a proaspăt. A dorință de viață. Trăire. Am așteptat răbdător la distanță pană a rânduit toate scaunele și umbrelele de la mese. M-am dus și m-am așezat privind fascinat roșul de plastic mort.
„Cu ce te servesc?”. M-a întrebat la câteva momente după ce m-am instalat la masă. Recunosc că nu aș fi încercat nimic, mi-aș fi băut cafeaua ca oricare altul dacă nu mi-ar fi vorbit la per tu. Însă familiaritatea cu care m-a îmbrățișat de la primele cuvinte m-a făcut și mai doritor în a-i fi pe plac.
„ O cafea, cât poți tu de dulce” i-am răspuns.
S-a întors în scurt timp cu ceașca de cafea pusă pe o tavă, alături de o scrumieră. Pe farfurioara de sub ceașcă erau înșirate într-un cerc mai multe pliculețe cu zahăr.
„Tu poți să mă-ndulcești atâta sau patronul?”
Mi-a zâmbit în timp ce se așeza în fața mea. Și-a aprins o țigară.
„Patronii sunt zgârciți.”
„Și-atunci?”
„Și-atunci ar trebui să tragi tu concluzia. Fumezi Rothmans?”
„Da”.
M-a privit cerându-mi explicații din ochi. Lângă mapa verde care-mi trăda anii de studenție, se lăfăia un pachet de țigări scumpe.
„Părinții mei nu sunt zgârciți…”
„Să nu-mi spui că stau de vorbă cu băiatul patronilor”, zise ea făcând pe speriata.
„Nu. Chiar asta îți spuneam, părinții mei nu sunt patroni. Câștig singur ceva bani. Le-am vândut o idee unora din Germania, o firmă de optică și de acolo îmi vin lunar niște bani.
„Germania?”
„Da. Germania.”
„Ai fost acolo?”
„Nu.”
„Și-atunci cum?”
„Prin Internet. Și contractul l-am semnat prin fax.”
„Chiar așa?”
Ironia ei m-a supărat. Parcă-mi băgase cineva un cactus în fund. Dar am văzut o portiță deschizându-se.
„Nu mă crezi?”
„Nu.”
„Și dacă-ți demonstrez ieși deseară cu mine?”
„Unde?”
„În oraș.”
„Da.”
Am deschis mapa și am scos contractul învelit în folia de plastic și i l-am întins.
Mă privea…Imediat, din speranța disperată care se cuibărise în ochii azurii, mi-am dat seama că vrea ca eu să-i spun adevărul.
Să ne întâlnim!
Și ne-am întâlnit.
Pentru mulți, e posibil pentru mulți dintre voi, a fost o seară obișnuită. Nu și pentru mine. Nu vreau să-mi amintesc sentimentul acela de frică, panică, transpirația îmi dorea cu orice preț pierzania. Timp de trei luni, zi de zi.. Doar dorința ei, speranța că degetele ei suave, zâmbetul, ochii îndurerați de iubire adolescentină…totul în ființa ei m-a făcut să nu fug. Să nu evadez ca un lunatic strigându-i:
„Te iubesc!!”
A fost îndeajuns acel „și eu” al ei, în momentul în care, credeam, am încercat marea cu degetul, și am știut că îi aparțin și îmi aparține.
În mine năvălea dorința oricărui bărbat. De a avea o femeie și a face orice cu ea. Dar ceva mă oprea. Sentimentul acela, frâna pe care o numim iubire (și suntem crezuți!) mă împiedica să o tratez ca și cum lumea feminină s-ar fi sfârșit o dată cu zâmbetul ei. Orice impuls dominator (poate natural)era sfâșiat în bucăți de gândirile pe care le aveam față de ea. Trebuie să recunosc – și prin asta s-o declar curvă – că m-a chemat la ea în casă încă de la prima întâlnire.
Am sărutat-o cu patimă, am încercat să-i rup buzele cu dinții, ea s-a retras puțin speriată de agresivitatea, de prea multa mea dorință.
Transpirația, fluviile, broboanele de sudoare ce-mi alergau pe sub braț…și bucuria acceptului ei de a ne „explora”. Așa i-am spus, înfierbântat, plin de poftă.
„Ce e rău în asta? Ne explorăm unul pe altul”. Și a ținut. Ne-am sărutat și mângâiat, dar dragoste n-am făcut decât după vreo două săptămâni, și-atunci cu grijă să nu ne audă maică-sa.
Aveau un apartament cu două camere într-un cartier al Sibiului. Hipodrom III.
Din fericire mama Andreei m-a acceptat ca pe un membru al familiei. Încet-încet am intrat în rolul de bărbat al casei.
Þin minte cu mare claritate ieșirile noastre în week-end. Plimbările la Curmătură, în Opelul meu nou, cântecele și râsetele de pe drum și pe pătură, jocurile…Lui tanti Chivi îi plăcea să joace table. Ne înfierbântaserăm toți trei în campionate, umpluserăm un caiet cu tabele în care înșiruiserăm cifre, scriam marțurile cu roșu și liniile cu albastru, era frumos.
La patru luni de la întâlnirea noastră s-a întâmplat. Era vineri. Am așteptat-o pe Andreea la bar până și-a încheiat tura. Trebuia să termine la șase, dar o colegă întârziase, așa că am mai stat două ore, și ca să nu pierd vremea degeaba am băgat două beri „din partea casei”. În sfârșit. Simțeam cum îmi crapă beșica, veceul era împuțit și n-am vrut să fac acolo. Când am ajuns la bloc am urcat în grabă până la etajul doi, la ușă ea și-a amintit că nu cumpărase pâine. I-am spus să ia și niște bere dacă tot coboară la magazin. Apoi m-am repezit ca un flămând asupra mâncării spre ușa de la baie. N-am observat lumina aprinsă, n-am auzit zgomotul dușului.
Îngânând cu gura închisă un cântecel dreaptă în cadă stătea. Părul negru îi era dat pe spate. Priveam ca un năcădău făptura goală, stropii de pe piele, ochii închiși,buzele umede, nasul drept, totul într-o secundă, sânii mari dar deloc lăsați, buricul drăguț, o gropușoară în pântecul neted, picioarele solide, părul pubian, maro, crăpătura puței care se întrevedea, începutul ei, gâtul asemănător cu al Andreei, alunița de deasupra sânilor, chiar la mijloc…
„Scuze” am bălăngănit eu din buze. Mirosul de asfalt încins mi-a invadat nările. N-am putut scăpa de el câteva zile la rând.
Poate mi s-a părut, poate e doar o impresie, dar când m-a privit și și-a acoperit cu un gest reflex sexul și sânii, în frântura aia de moment care a trecut de la vederea mea la gest, cred că am observat cum sfârcurile i s-au întărit, ca și cum corpul ei ar fi reacționat sub privirile mele păcătoase. Văd și acum mâna dreaptă, palma, așezată peste sex, și brațul stâng încercând să acopere sânii, în poziție paralelă cu pământul.
Am ieșit repede, precipitat din baie, îmbătat de senzualitate, nătâng și respirând aerul de asfalt încins.
Acum, rememorând întreaga scenă, văd aburii părăsind pielea încălzită de apa fierbinte dar nu există îndoială că memoria mea poate să-mi joace feste. Oricum, sunt sigur că i-am văzut trupul gol, îmbrățișat de stropi transparenți și dorință păgână.
N-am deschis niciodată discuția despre cele întâmplate. Nici măcar în glumă. Am trecut peste incident ca și cum n-ar fi existat. Da. De parcă nu ne-am fi văzut. Lui tanti Chivi îi plăcea să glumească, să ridiculizeze pe oricine și orice greșeală. Dar n-a spus nimic. Poate a crezut că i s-a părut, poate a fost și ea jenată. Nu știu nici asta.
Dar știu că în noaptea aceea am făcut dragoste cu Andreea de patru ori. Nu pot să uit mirosul de asfalt încins care mă excita nebunește și nu pot să uit grija de a rosti în acele momente numele „Andreea”.
Încet-încet am dat uitării întreaga poveste.
A trecut un an fericit. Ne împăcam bine, Andreea reușise la facultate fără taxă (de aceea lucra la bar, pentru că nu intrase din prima și a trebuit să sta un an „acasă”), firma din Germania îmi trimitea regulat o sumă bunicică de bani, relația dintre mine și ea devenea tot mai serioasă, începuserăm să vorbim despre logodnă cu seriozitate. În plus, se integrase excelent în grupul meu de prieteni, deși la început fuseseră câteva neînțelegeri ce au avut ca rezultat niște discuții cu scântei. După un timp însă devenise atât de degajată la chefuri sau la întâlnirile de grup încât aveai impresia că frumoasa fată fusese cu noi de când lumea.
Dar n-a fost să fie. Ultima zi a sesiunii de iarnă mi-a luat-o. Îmi telefonase, bucuroasă mult de tot, termina anul cu zece și promitea să-mi aducă ceva. Am auzit soneria după ceva timp și m-am repezit la ușă. Bucuria de pe față mi-a fost ștearsă de imaginea tâmpă, idioată pe care cu siguranță o afișam. O vecină plângând ca o proastă și frângându-și mâinile bolborosea despre un accident în parcarea din fața blocului, bordura…capul…muchia, colțul bordurii…Andreea…pată de sânge, autorul … lunecuș…o luase la spital…
Moartă. Moar-tă.
In acele trei zile am acționat mecanic. M-am îngrijit de înmormântare inconștient de durerea care-mi ardea mocnit în creier. Făceam ceea ce mi se spunea ca un copilaș care la doi-trei ani îndeplinește nevinovat ceea ce i se cere. Chiar și bulgării de pământ înghețat, sunetul acela, hohotul perfid al pământului peste lemnul lăcuit al sicriului, nu m-au putut scoate din starea de paralizie spirituală. În tot acest timp tanti Chivi plângea, leșina, se trezea, plângea…
După înmormântare și parastas am ajutat-o să strângă, împreună cu sora ei. Oamenii au plecat. Unul câte unul, vinovați că sunt în viață, dar bucuroși, oh, cât de bucuroși! că sunt vii, dădeau mâna cu noi, ne sărutau pe obraji și plecau. Sora lui tanti Chivi a rămas ultima. Plângând au spălat împreună vasele. Tanti Chivi refuzase să nu ajute. Trebuia să lucreze, să-și ia mintea de la durere. Seara am rămas doar noi doi. Stăteam pe canapea în fața televizorului acoperit cu o față de masă și ne uitam fix la el, de parcă urma ca la știri să apară ea ca prezentatoare și să ne zâmbească.
Tanti Chivi încetase cu plânsul.
Mi-am pus capul pe umărul iei și mâna după cap. M-a îmbrățișat și ea legănându-mă. Nu știu cum fața mea a ajuns să se cuibărească pe sânii ei. Mă legăna. Am început să plâng. Tot mecanic. Fără sentiment. Doar scânceam în timp ce îi sărutam prin haina neagră. Doar scânceam în timp ce desfăceam nasturii negrii, scânceam și îndepărtam bluza de pe ea. Scânceam în timp ce desfăceam sutienul negru, scânceam în timp ce desfăceam fermoarul negru al fustei, scânceam în timp ce înlăturam chiloții negrii, scânceam în timp ce sărutam părul maro, scânceam în timp ce sărutam sfârcurile rozalii.
Probabil că există o explicație psihologică a excitării sexuale din timpul unei înmormântări. Poate este una patologică. Poate e una psihanalitică. Nu mă interesează. Nu știu.
Știu că doar că doar scânceam în timp ce o pătrundeam, că scânceam când ea mă mângâia, că scânceam la gândul vinovat că exist și fac ceea ce fac. Și nu mă puteam opri din scâncit.
Nici nu mai țin minte dacă ne-am privit, după. N-am găsit explicație pentru ceea ce am făcut. Oricum, orice gând de sinucidere m-a dispărut o dată cu ultimul scâncet pe cale îl scoteam în timp ce mă linișteam și toți mușchii mi se relaxau deasupra ei. Acum, nu-mi pot da seama: să mă acuz, să nu mă acuz…Mai bine nu mă acuz.
Dar poate că prietenul meu Alin, coleg de bancă în clasele mici, avea dreptate atunci când a urlat în scrisoarea pe care orice sinucigaș obișnuit o lasă în urmă, ca o ultimă dovadă, o întârziată afirmare a existenței lui secătuite „vouă, cei vii (adică viețuitoarelor! – n.a.) atât vă spun: sunteți niște sinucigași ratați”.