Iașul are pentru mine cetăți și biserici în care aș rămâne. Are oameni pe care îi respect cum rar mi-a fost lăsat să o pot simți. Și locuri prin care aș merge cu aceeași încântare de vers, de poem, limpede răsărind.

Iașul nu este doar un oraș în care Poeții se întâlnesc în Decembrie. Este un Pod de simțire, la înaltul unui loc de cultură, unde oamenii se uită pe sine, își uită lacrimile, casele, locurile îndepărtate, relele și tarele și vin curați, în alb de vis, cu tălpile dezvelite de colb, ca și cum doar a închinare se poate rosti întâlnirea. Cercuri de priviri căutătoare, emoții în vase de lut, tablouri de iarnă lângă un brad lăsat să ne primească, să ne asculte.

Fiecare din noi își va aminti darul primit, darul de carte, darul de poeme. Surâsul, tăcerile, cuvintele rostite doar în gând, armonia, culoarea de amiază, colindul în care ne-am încheiat seara. Fiecare din noi își va aminti tremurul fiecărei recitări de poezie, Spiridușul cel vesel, Moșul cel poznaș, Crăciunița cea Alinată de noi. Și Maria învăluind cu veghe orice mișcare dinspre un suflet spre altul. Și clipele surprinse în fotografie.

Ne vom aminti și fericirea. Fiecare privire pe care am întâlnit-o avea sclipiri de cristal de stâncă, pentru câteva secunde. Cineva cred că a inventat seara aceea pentru noi, i-a dat un nume, a lăsat-o sub aura Sfântului Danil și ne-a spus: „Fiți fericiți, oameni de inimă bună!”.

Seara în care am cioplit amintiri fără imperfecțiuni. Împreună. Și o prietenie a cărei prețuire este bine să o putem păstra temeinic, în orice pod al luminilor.

Gratitudinea mea vouă, cei care ați fost și sunteți spiritualitate și inimă.




foto: Nia


îmi las în Cetate inima
și plec mai departe
drumul se deschide
între răscruci
și nu am liniște
și nu am rostul
doar amintirea
unui pod ce a fost
și îmi las în urmă lacrima
să vină cerbii să o bea
pe-nserat
când nu va mai fi om
și nici luna cea plină
doar poezia din mine
să vă rămână


Daniela, 21 decembrie, București