Suntem ca și copacii iarna:
crengi goale atârnă inutil încărcate de zăpadă,
împletite hieroglife alcătuind cuvinte, îmbrățișați, încremeniți.
Toată această bucurie- albul
ne umple și mai mult parcă de tristeți nesfârșite
Abia miști buzele-nghețate și înțeleg .
Un bulgăre se rostogolește se sfărâmă în alte zeci
de cuvinte,amintiri agățate de anul 2003.
O zi,doar o zi și totul s-a sfărâmat.
Zăpada ne acoperă continuu.
Mă sufoc și nu găsesc ieșirea din tunel. Alb, numai alb.
Devin un țurțure stupid atârnat de prezent,
topindu-mă-n lacrimi, topind cuvinte,
căutând scăpare mă afund și mai mult în zăpezi
devin pasul greu al animalului flămând de liniște…
Mă obosește toată această bucurie artificial construită.
Un show continuu de prost gust. Eu plâng și atât.
Să mă mint? Să-mi spun că sunt fericită?
Mai pot fi oare fericită când zăpada acoperă mereu crucea lui?…
Când t-r-e-i i-a-n-ua-r-i-e al treilea la număr se apropie?
Când mă întreb ce sunt eu acum?
Poate că e adevărat. Poate că sunt cu adevărat o marmotă
săpând atâtea tunele prin zăpadă, prin pământ, prin aer,
prin lumină căutând ceea ce a mai rămas din viață.
M-am săturat să-mi trăiesc lenta alunecare către… Nimic.