Trupul tău mă privește prin întuneric ca un deget tremurător al unei nopți nesfârșite. Ne despart doi pași lungi cât două universuri dar simt căldura și roșeața dulce cu care mă întâmpini și pe care am să încerc să le deosebesc.
„Dorește-mă!”, strigă părul tău zvăpăiat.
„Dorește-mă!”, se ridică și coboară piptul alb cu irizații trandafirii.
„Dorește-mă!”, suspină glezna stângă ușor adusă în față...
Ochii tăi semiînchiși ard și urlă în același timp, goi și supremi. Ești... tu, fără veșminte sunătoare, fără obraji mincinoși, fără bijuterii... Minunată. Ești noaptea și dorința contopite laolaltă într-o ființă aproape nemiloasă. Sau fragilă?
Un pas moale mă poartă lângă tine, ispita pe care lutul și lacrimile rătăcite ale zeilor au hărăzit-o mie. Nu cutez să dau dezlegare mâinilor să te atingă, probabil tremurul lor aspru ți-ar sfâșia pielea. Nici nu îndrăznesc să mă desprind de privirea ta mirată și puțin copilăroasă, deși întreaga ta ființă mă cheamă. Zâmbești... un zămbet pe care nu l-am mai văzut niciodată.
- Al...
Șoapta înceată care îți scapă printre buze e una cu întunericul umed din încăpere. Nu ai rupt tăcerea, ai sudat-o mai adânc pe urechea ta încordată. Aștept... Nu pot vorbi, mi-e frică să nu dispară secunda, odată cu tine, în noapte. Și să mă trezesc singur. Și totuși...
- Þi-e teamă... ți-e teamă de mine?
- Þie?...
Ah, am revăzut în gând nenumărate clipe în care mă închipuiam întrebând asta. Dar nici un răspuns din lume nu ar fi avut puterea să mă liniștească așa cum ai făcut tu...
- Puțin... Mi-e teamă să nu te dezamăgesc.
Ochii tăi sclipesc în întuneric.
- Mă iubești?
- Știi bine că da... Te iubesc.
- Atunci... nu poți să mă dezamăgești.
Și buzele tale se lipesc de ale mele... Brațele tale mă cuprind tăcute și mătăsoase iar pieptul mi se înfioară sub sărutul sânilor tăi moi. Iar mâinile mele se ridică în sfârșit să îți mângâie gâtul, umerii, spatele arcuit... Te-ai lipit de mine cu tot trupul, mă privești cu ochii mari iar eu încerc să spun ceva, nu știu ce, nu știu de ce. Dar degetul tău arătător îmi încătușează cuvintele pe buze, poruncitor. Nu avem nevoie de ele.
Oare când s-au întrupat sub noi salteaua moale și cearșafurile catifelate? Ești atât de măruntă în mâinile mele... Îmi e teamă să nu te rănesc dar tu mă tragi mai aproape peste tine. Unghiile tale îmi zgârie spinarea, delicate, în timp ce trupul tău încordat se înfășoară strâns în jurul meu. Nu îți mai aud decât răsuflarea neregulată, întretăiată de mici țipete. Te cuprind ca un dement și te sărut pe buze, pe pleoape, pe piept. Iar tu te zbați, aproape ascunsă în perne, până când...