Reveria unei lucidități extreme poate părea unui ochi încețoșat același lucru cu o rătăcire patologică a minții sau cu pseudo-extazul stimulentelor, însă privirea și trupul care au străbătut spațiul viciului și s-au întors în sânul aceleiași treceri a clipelor, repetată și îndemnând mereu la a face totul atunci când nu mai este timp pentru nimic, ochiul care ghidează trupul face diferența.
De necrezut această forță de rezistență ce mă ține vertical, deși știu cu siguranță că milimetrul de abatere pe de-a lături este de fiecare dată fatal, mișcare oblică în care ușor pot recunoaște inevitabila orizontalitate. Drept și luminos, de neatins, și tocmai din acest motiv vulnerabil căderii, de fiecare dată, blestem necesar.
Tămăduire și otrăvire, nimeni, absolut nimeni nu este ocolit, ș-atunci nu are sens ascunderea. Pericolul cel mai mare: este posibilă atingerea unui punct de la care nici jocul, nici tandrețea nu mai au nici o semnificație. Pradă morții, dar și atins de speranță.
Nu cred în lipsa de simțire, așa cum cred în prezența sfârșitului: surâd când văd diversele forme de uitare, zâmbesc către mine și nu mai pot să râd. Haine și lucruri aruncate în jur, deși nu există nici o cale de a scăpa de greutatea de pe umeri, ploaie care nu spală, ci doar cade în neștire și nu mai poate fi absorbită. Și totuși plantele cresc cu nesimțire, norii rămân pe retină, chiar dacă doar ca un tablou învechit.
Nici, nici, sau, sau, și, și.
Mâna ezitând într-o mângaiere mereu amânată, pentru că dacă s-ar lovi de ceea ce vrea să alinte, atunci dezastrul ar fi deja produs. Calamitate, stihie, forță, fără nici o încadrare într-o anumită categorie, depășind chiar și minimul sens al unei explicații. Iar dacă deja s-a întâmplat, atunci apare tentația păcatului, totul este permis, deși tot timpul știu că nu-mi pot permite.
Alegerea este un lux al renunțării la restul, mai mult, este chiar lipsa de lege, nebunie. Atâtea curbe, încât nu mai știu uneori care e drumul pe care eu îl trasez. Milimetru cu milimetru, predestinat spațiului sunt: corpul meu nu e altceva decât o suprafață, iar gândurile circulă în același trup.