În general oamenii se așteaptă să știi exact ceea ce faci. Realitatea, biologică în spiritul ei, stă și se mișcă altfel, mereu în schimbare. În peregrinare survin o serie de reîncarnări, în mijlocul aceleiași vieți, cu fiecare dimineață în care ochii rămân deschiși, înfometați, nesătuli, și pentru aceasta deseori orbi.
Și dacă decizia ne ține în viață, ne susține mișcarea, rătăcirea și răbdarea, ezitarea și orientarea, o face pentru că nu mai are legătură cu rațiunea. Cumpănirea și cumpătarea rămân în urmă, suntem mereu cu un pas înaintea noastră, totdeauna cu noi înșine. Iar odihna nu este decât pentru a inspira din nou, ritm pierdut printre ritmuri.
Nu e vorba de un paradis pierdut, nici măcar de unul bănuit ca tangibil în afara liniarității temporale, e vorba de detalii, de istoria personală a fiecărei întâlniri de-o clipă. Iar înțelegerea e presupusă, așa cum sensurile pierdute oferă liniște. Un pas înapoi nu e neapărat o dovadă de lașitate, în grația lui este mai degrabă contemplare.
Alb, absență, tăcere: a asculta, cu nesiguranța continuă că poate nu vei auzi, nu vei rezona. Iar dacă îndoiala apare, este pentru că ea a fost dintotdeauna acolo, aici, târguială și însușire de sine. De nenumărate ori am auzit, ajungând să o și rostesc, invocarea a ceea ce probabil nu va fi unit, un fel de proorocire fie a ceva ce s-a întâmplat cândva, de nereamintit, fie a ceva ce nu are realizare în viitor.
Eu m-am ales, dar tu, mai ales.