Motto:

Legenda lui Boabdil, ultimul rege maur din Granada, este încă vie. După cucerirea orașului de creștini în 1492, el a fost condamnat la exil. La plecare, s-a întors și a privit pentru ultima dată înspre Granada, a plecat capul și a început să plângă. În acele momente și-a adus aminte de vorbele mamei sale: "Nu plânge ca o femeie pentru un lucru pe care nu ai fost în stare să-l aperi ca bărbat!".





Îți spuneam pe vremea când nu scriai poezie, ci ascultai povestea vieții tale „spusă de un alt bărbat într-o seară la un foc de lemne”, cred că era într-un „octombrie târziu”, acolo, „pe dealurile de la Cernavodă”, îți spuneam că, în esență, tu ești un Andaluz.

Povestea ta, Don Andu, e doar „un fel de bârfă în gura tuturor”, fiindcă noi, oamenii cei fără anotimpuri, „în ultima vreme vorbim tot mai puțin”, ca și cum ne-ar pândi pe la colț de inimă „animalele de pradă” sau câte un „vultur singuratic”.

Noi, Boabdil, de când ne-am obișnuit – doar știi, "obișnuința moare greu querida" - să vorbim „mult în anecdote”, în nopțile când „simțim tot mai puternic atacul zburătorului de la marginea patului”. Obișnuim, desigur, să ne întâlnim invizibil, în ore de fildeș deosebit de alb, chiar dacă „în ultima vreme adormim pe la șase cu mâinile împreunate vârtej peste ritmul din creștet”.

Tu mai spune-mi, mai amintește-mi cum „a doua oară se întâmplă mai în liniște”, pierderea asta a tăcerilor, într-o frumusețe „adorabilă”, ca o moarte care „vorbește de una singură”. Ce simțiri să-ți mai nuanțez, ce umbre să șterg, să te poți învârti în spirale dinspre șapte sfere desfirate?

Eu sunt doar „aburul feminin al plantelor”, tu ești „îmblânzitorul de cai cu aburi de flori”, inegali și, totuși, atât de aproape în dansul acesta cu noaptea. Știu, amigo, „toate cărțile râd de mine”, „preoții lucrează icoanele pe grafitti”, noi desenăm iluzii pentru un alt Don Juan, ca niște „statui care păzesc un sunet de tobă”.

Într-o seară, pe lângă cascade, „am strâns lemnele împreună cu ceilalți și am plâns sub fumul focului”... Þi-era sete, vedeai „demoni în gobi”, eu mângâiam în lumini chipul celui însetat, „locuind într-o silabă-ntreagă și în toate numele care o neagă”.

Itinerarii. Călător fără umbre. Nu știu ce îmi închipui eu, însă tu, El Andu, ești un fel de pictor al spațiilor sferice, fără unghere înguste.

Acum las oamenilor povestea, să o poarte ei mai departe. Eu... ca o Isabela, sunt „femeia cărând bucate”. Te aștept într-un desiș de albastru, fiindcă văd în juru-ți atâtea temple și... niciunul nu e casa ta... Amintește-ți femeia-templu.

Și au trăit fericiți până la ultimele tinereți...



* Foto: Las Lágrimas de Boabdil, de Jesús Pozo