Mai mult ca ieri, dar poate ca și mâine
repet pe cineva – același "da"
mai înnebunitor decât oricine
cenușa mea sterilă o voi da

Dar nu pe vânt. Un fulg născut de mine
din unicul ovul rămas fertil
îți dăruiesc cristalul cât mai ține
perfectul, preacuratul meu copil

Tu nu te așteptai, prea greu examen
pe raftul zilei sare-ntr-un picior
dar viața le îmbină fără seamăn
în spațiul puțin încăpător

Te rog să-mi spui de frica de iubire –
acum voi căuta un leac în gând...
De ce te ghemuiești în amorțire
când fulgul meu s-atinge de pământ?

De ce te-ar speria a lui splendoare
prea scurtă ca să lase vreun cuvânt
pe foaia zilei care numai doare
prin carne și prin sânge înotând?

Strâng pumnii, iarna râmelor mă cerne
pământul meu se face tot mai mic
dar poartă în fisuri averi eterne…
Să nu le vinzi te rog pentru nimic!