Articolul roșu – 14 februarie


E ziua iubirii? Poate pentru unii. Pentru mine e o zi ca oricare alta. Și sunt sigură că sunt mulți cei care gândesc în acest mod.
Pe 14 februarie răsare același soare ca pe 13 și apune la fel ca pe 15. Și, totuși, cine sau ce o face să fie deosebită ? Răspunsul e în gândul oamenilor, nu și în sufletul lor. Pentru că sufletul oferă iubire, iar gândul o cere. Gândul e veșnic nemulțumit, vrea dovezi ‘‘la comandă’’, vrea să afle tainele unui mister, care e frumos prin însăși natura lui.
Iubirea nu a fost creată, ea există dintotdeauna; mergând în profunzime, am putea-o confunda cu Dumnezeu. Însă Dumnezeu e mai mult decât iubire. Poate pentru că, în timp, iubirea a devenit parte componentă a realității, a primit atributul de pământeană. Omul a primit-o ca dar esențial la apariția lui în acest complex mecanism al voinței numit viață. Și repet, omul a primit-o, nu că ar fi meritat-o.
Ea sălășluiește în suflet, în acel glob de cristal care prin fragilitatea lui poate fi spart cu ușurință, și se manifestă în cele mai ciudate și plăcute modalități posibile. Sufletul, la rândul lui, poartă o carapace, un tangibil sacru legănat între două bătăi. Această carapace a fost numită inimă, însă eu aș crede mai degrabă că este deșertăciunea, o escapadă a accidentalului peste astrele nepieritoare, peste inocență și vis, ca o ceață purpurie într-un paradis montan al vieții.
Unde e inimă e și iubire. Dar unde e iubire nu e neapărat și inimă. Iubirea plutește, se joacă ascunsă prin cele mai nebănuite lăcașuri ca un copil adormit în universul său lăuntric. Iubirea e veșnicie, iubirea e haos, iubirea e motiv. Motivul de a trăi o clipă de fericire, pierdut printre mii de clipe irosite.
14 februarie e încăpățânarea de a trăi iubirea, nu de a o simți. Greșeala vine (poate) din adâncirea sumbră și patetică în cotidian. Astfel, omul simte nevoia de a-și demonstra iubirea, de a-i da un nume, de a-și răsfăța sufletul și inima mereu pusă pe fugă. Mă întreb însă, dacă îi ajunge o zi, dacă orgoliul încape în artificiul de porțelan. Răspunsul nu îl cer, e doar o nedumerire ce vine zâmbitoare prin cei mai pământeni ochi din câți am văzut. Într-atât de pământeni încât ascund valoarea feminității printre stânci solitare ce privesc orizontul marin.
O zi în care iubești nu există. Există doar înșiruire de zile, există doar eternitate.