Si spui ca vrei sa vorbim despre romantism...hmm...romantismul e mort si-si asteapta invierea. Mai sunt, bineinteles, inca damnati ce si-au facut un crez din romantism si il slavesc asa cum e: mort.
In ce cred ei? In ieri, in maine, in Ziua de Apoi, spera si ei in speranta, asa cum spera copiii saraci in Mos Craciun chiar daca, dupa noaptea de Ajun, aleargand spre un brad inexistent sa caute niste daruri pe care tocmai le vazusera in somn doar cateva minute mai devreme in somn, descopera cu lacrimi libere ca Mosul a fost prea ocupat sa imparta daruri si pentru ei. Dar ei spera.
Adica...pana la urma, ce ar mai fi romanticul fara sperante nesperate? S-ar mai numi romantic daca toate s-ar implini dupa voia lui? Daca ar intinde mana si ar da luna jos de pe cer asa cum tot viseaza, ar mai fi romantic? Implineste-i romanticului visele si i-ai rapit crezul. Ce-i mai ciudat e ca ar ramane tot romantic, unul nou, plictisit de perfectiune ce spera sa nu i se mai implineasca visele pentru a le putea dori, desi....vezi tu, tot viseaza la ceva...concluzie banala: romanticul e un visator cu sau fara sperante implinite, dar mereu visator.
Iar visul asta continuu si deznadajduit ii va aduce lacrimi, dar daca i se vor lua lacrimile pentru vise le va duce dorul si tot va suferi....hmm..pe uscat.
A nu se intelege acum ca romanticul este un masochist ce-si adora suferinta...desi chiar asta face: isi slaveste lacrimile si neimplinirile, iar daca nu le are, ducandu-le dorul, isi creeaza altele noi.
Adica, pana la urma, fericirea nu-i pentru romantici. Specific: fericirea nu-i pentru nimeni, desi unii se cred fericiti, insa visatorii nici macar nu se cred fericiti, desi poate ca ar putea, caci imaginatie in formarea ideii de beatitudine, au; numai ca sunt mult prea constienti, in melancolia lor, de faptul ca s-ar plictisi in fericire.
Pacat e ca multi, ca si cum n-ar fi suficient ca omenirea a ucis romantismul, ii fac inmormantarea chiar si in suflet...e pacat.