Vocea ta este sublimă
E poezie, formă de artă.
Mă ia și face cu mine ce vrea.
Nu muncesc, nu gândesc.
Când ochiul meu îi atinge lacul
Ea se explodează ca un parbriz fără țiplă
În miliarde bucățele...
Parbriz se face mintea mea
Și de fiecare dată vin beat să mă adăp
La izvorul vocii tale.
Cioburile alea îmi fură ochii sparți
În miliardimea de sensuri răznite
Prin dimensiuni întunecate
Neatinse de pacea binelui.
Însă caut disperat, pe undeva simt SENSUL.
Degetele bâjbâinde după el se reîntorc
Însângerate și umede de TRISTEÞE.
Licuricii se estompează
Rămân singur și mă recompun
Ca să pot veni înapoi.

Minunea atracției, distrugerea – vocea ta e viciu.
Cristal mare și mat, îl atingi, se sparge, te trage cu el.
Trebuie să te refaci cum poți tu mai bine
Vocea ta obligă omul la recreere, îl face demiurg.
În fond e o capcană, o distrugere, o mină antisuflet.

Niciodată nu poți să citești o poezie a ta de două ori.
Cea pe care ai citit-o prima dată nu mai e aceeași, s-a spart
Aceasta se va sparge cu tine cel de acum
Și tu ai să te faci altul din nou.
Vocea ta este supremul în poezie.
Deși nu e alta, prin faptul că omul
Din fața ei e mereu altul e diferită.
Se scrie și se recompune singură
Este un oracol
Fiecare se regăsește dincolo de ea
Pe sine.
În asta constă genialitatea ta
Preoteasă a Infinitului.

Dar tu, suflete de om, merită să te zbați mereu
Încotoșmănat într-un spirit care te vrea
Sclav al lui?
Oare tristețea ta
De ea, CINE are grijă?
Te simți tu mai bine
Că oamenii care trec pe la tine
Se fac sfinți?
Cu ce mângâie asta zbuciumul tău?
Cu ce te face asta fericită?
Unde este PACEA ta?
Prietenă minunată și bună...