Era asa, o mana de femeie,
Micuta si firava, dar harnica furnica
Din zori si pana-n seara randunica
O clipa nu putea in loc sa steie.


Ce nu stia sa faca, zau nu stiu.
Nicicand nu am vazut-o stand statuie
Sau ca tablou batut in cuie
Si-n somn ar fi muncit, atata stiu.

Era femeie inteleapta
Si-i aratam respect cu totii
In casa-i mica si curata
Unde-si strangea in cuib nepotii.

Avea in ea atata bunatate
Cat holdele de aur bob de grau
Si-avea un har de-a trece peste toate
Muncind din zori de zi pana tarziu.


N-am auzit-o niciodat' plangand
Ca viata i-ar fi grea si oropsita
Muncea din zori in noapte fericita
Cu bunastarea casei ei in gand.

In clipe de restriste, in tacere
Plangea cu ochii amandoi
Chiar primul fiu ii provoca durere
Murise chiar la fine de razboi.

Lasase-n urma patru prunci acasa
Pe toti in buna lege i-a crescut
Era bunica bucuroasa
Sa-i faca oameni c-a putut.


Din sase-ai ei copii ramas-au cinci
Toti invatand ce-nseamna omenia
Umplandu-i casa apoi de tanci
Bogata in nepoti i-era avria.


Si am crescut ca zilele de vara
In umbra ei mereu ne-am inaltat
Dar intr-o toamna ploioasa si precara
Pe drumul fara-ntoarceri a plecat.


Si ne-a lasat in suflete durere
Dar si o mare bucurie
Bunica-a fost cum trebuia sa fie
In gand imi vine si-astazi cu placere.


Acum i-acolo-n cimitir uitata
Si strange-n brate iarba si pamantul
Din cand in cand ne strangem si noi roata
Si lacrimi calde-i incalzesc mormantul.

Si-atunci in gand ea ne apare vie
Spre ea fugim precum copii odata
Si-am vrea aievea langa noi sa fie
Pe crestet sa ne mangaie o data.