Merit eu oare atatea ganduri , atatea zile amare , atatea lacrimi fara rost ? Nu ma inteleg nici eu ,dar atunci de ce sa mai le cer altora sa ma inteleaga?
Traiesc,ma sting,ard toata si totusi am puterea sa zambesc pentru fericirea altora.Mi-e atat de greu sa cred ca in lumea asta mare si fara peticul acela mic adus de lumina iubirii, se poate totusi trai?
Intrebari...ganduri..sperante...lacrimi..toate astea imi incearca inima,toate ma apasa,toate dor si adesea am impresia ca nu mai am mult si am sa mor.
Vina e doar a mea,doar eu sunt vinovata ca inima mea mea s-a lasat invaluita de mantia neagra a vietii,de acea mreaja din care acum nu mai pot sa ies.Traiesc in inchisoarea propriei mele vieti si sunt inchisa parca pe vecia intr-o lumea infectata de rautatea celor din jur..intr-o lume distrusa de norii negrii ce s-au lasat deasupra sufletelor multora dintre noi.Si de ce oare trebuia sa ma i-a si pe mine in capcana lor,in lumea aceea,unde nu voi mai putea rezista...
Mai respir inca,mai cred ca pot supravietui si da culoare lumii care exista in imaginatia mea...stiu ,simt ca pot sa fac ceva sa le fie lor(celor ce mi-au facut numai rau si s-au lasta posedati de rautate)dar si mie mai bine ... va iesi si pentru mine,pentru ei curcubeul multicolor care va dainui vesnic peste sufletele noastre si va alunga orice petic ramas din norul negru al rautatii!!