Spre marea eternă există porți, ținuturi de magie și extaz, șiruri de rodii și oaze de măslini pe țărmuri albe sterpe. Apa chicotește în culori de smarald până la albastrul școlii italiene expunându-se toată la soare conștientă de numărul admiratorilor. Pământul aspru roșiatic, care o sărută, pare pictat cu arbori roditori, cu case și fântâni, cu flori care ard ca niște torțe în verdeața intensă încastrată în piatră albă și țigle roșii ca sângele. Þipete de pasări albe în balet rotitor respiră într-un spațiu ce lunecă ușor spre nemurire.

Supărate mai fulgeră vînturi. Pământul și apele se împacă apoi învăluite în mantii de ceață de mare. Cântec obsesiv despre mirajul unei ere uitate pe când vara fierbea în munți.

Din amurg, șiraguri de nestemate nocturne, licurici sub albastrul imperial, cântă ca niște vele pe care regina și-a expus comorile corsarilor, furate din adâncuri.

Flameco ne amestecă sângele clocotitor cu portocaliul spumos, ca un fluid care curge înfiorat peste tot, prin parcuri, străzi și poduri, peste alei și peste iubirile lumii. Apoi muzica aceea de după miez... dans lasciv în văluri unduitoare... poartă fatală vibrantă, înăbușită, a lanțurilor din cala galerelor. Pas greu ca pământul.

Sclipirea stinsă a cenușii.

Exotic, viață și destin.