...clipi des, apoi așeză semnul între file și puse cartea alături, pe pernă. Cu ochelarii pe nas și mîinile așezate pe plex cu gestul reflex pe care nu și-l sesizase pînă cînd n-o făcuse atentă Marc, degetele mari lipite și încheietura mîinii în dreptul plexului, celelalte patru degete perechi alcătuind un con sau, de ce nu, o piramidă îndreptată în sus. Inițial crezuse că e cine știe ce poziție misterioasă de yoga sau alt soi de variațiuni pe aceeași temă și poate că și era, parcă cine mai putea ști ce moșteniri genetice ne-au lăsat strămoșii personali.
Uite-așa se face că știm o grămadă de lucruri dar nu știm că știm.
Cert e că poziția o relaxa de oriunde o fi venit ea și, ce era mai important, o ajuta să pună oarece coerență în gînduri. Cine spunea că mintea omenească e ca o maimuță beată? Mare dreptate avusese.

Căutase toată ziua printre vechituri, mormane întregi de dosare, sacoșe, cutii pline cu tot felul de mărunțișuri absolut necesare. Că nu se știe cînd ai nevoie, lasă, mai bine să fie decît să nu ai pe ce pune mîna. Reviste, ziare vechi, dosare întregi cu articole decupate, pagini notate cu mîna, mărunt, pe orizontală, verticală, scrisori uitate, căpețele de hîrtie decolorată pe care abia se mai putea bănui urma pixului, nenumărate autopromisiuni, uitate și ele, de a pune odată ordine în toată harababura asta, bazarul ei sentimental.

frunză verde de cireș
lung îi drumul pîn la Ieș

Știa că le-a păstrat, precis sînt pe undeva pe aici și de aceea se încăpățînase toată ziua răscolind hîrtiile. Și tot nu le-a găsit. Dăduse în schimb peste un teanc de scrisori ce-i căzuseră în poală. În loc de expeditor desenată o pisică neagră cu coada ca și electrocutată. Uite-așa se trezise brusc cu toată adolescența lor în brațe.


Chat-Noire, Five’ s Band, Vicontesa Ghica și Contele Stourdza, Mareșalul și Baronul Goldenberg, pînă și Hera, ba chiar și un guvern de coaliție, Grig și Coana Catincuța, ah, Doamne, trebuie să le găsesc, scrisorile știu bine că le-am pus undeva, dar unde? Treceau din personaj în personaj, rămîneau o vreme pînă cînd noua piele le rămînea mică de tot, apoi schimbau cu altele din ce în ce mai încăpătoare.

Zîmbete, ironii și tachinerii amicale, petrecere tonică, tabletă de calciu efervescent într-un pahar cu sifon. Făceau bule și rîdeau.

“Criza de comunicare e, cred, o invenție citadină (paradoxal, a aglomerărilor umane!). Þăranul nu-și face probleme de genul ăsta! Ce stingherit se simte omul de la oraș (sau un anumit tip consacrat de orășean) nu numai în fața unui alt om, da și, sau mai ales în fața unui animal.
Nu e totuși chestia asta un moft, o boală la modă? Ghoethe definea, parcă, proasta dispoziție ca pe o nuanță a lenei, a comodității, un fel de viciu”…găsesc scris într-o scrisoare din decembrie 1984. Semnată Chat Noire.

Dar ei nu aveau probleme de comunicare, se adunaseră cîtiva prieteni atît de diferiți că nu știai, dacă îi priveai din afară, ce anumea îi ținea apropiați. Probabil că doar un germen de nebunie simpatică și un soi de spirit incipient și altfel, ieșit din timpul comun, cînd totul părea făcut să dureze o eternitate și nu aflaseră că eternitățile mor, cel mai adesea, în cotidian.

… din altă scrisoare…”azi e în 18, zi de frumoasă amintire, poate. ..Vremurile apuse ale “Five’s Bandului” și ale unei părți ale adolescenței noastre. N-a fost ceva extraordinar, dar a fost ceva frumos cît a fost, și mai ales aparține unor vremuri ce nu vor mai fi. Amin!”

…și uite-așa a bătut parcă un vînt și i-a împrăștiat pe toți. Și care dintre ei își vedea viitorul așa cum este el acum? Ei, nu e melancolie, simple constatări doar.

Reluă cartea de pe pernă și continuă să citească:

“- Știi că o să mă faci în cele din urmă geloasă?
Nu e chiar o amenințare, Julie e pe jumătate adormită cînd o spune.
- Pe tine am să te iubesc mereu, am zis.
Se întoarce cu fața la perete și adaugă doar:
- E de ajuns să mă iubești în fiecare zi.”

Ochii i se închideau din nou, de data aceasta puse conștiincios semnul la pagina 47, Daniel Pennac și Micuța vînzătoare de proză mai puteau aștepta pînă dimineață, așeză cartea pe noptieră și stinse lumina. Imediat se auzi un zbîrnîit ușor de motoraș, pe sub pleoape prinseră a mișuna din nou personaje, la început edulcorate și liliputane, apoi căpătau tot mai mult culoare și contururi precise și... în cele din urmă...sonorul.

Adormi pe cînd începuse să scrie în gînd un roman.