MOTTO : “dar din Dar se face rai”

Întemeiată pe reciprocitatea schimbului, lumea noastră pare să fi uitat cu desăvârșire de sensul dăruirii. Pretutindeni unde s-a primit ceva, s-a primit pentru că altceva în locul lui a fost dat. Nu mai există “dat“ pur, nu mai există unilateralitatea actului de a dărui într-un mod absolut dezinteresat. Totul costă, totul trebuie recuperat într-o formă sau alta.
Instalat în orizontul lucrurilor, omul a renunțat la verticala lui “a fi”, pentru orizontala fadă a lui “a avea”. Între noi, oamenii, există de acum lucrurile, mijlocitori desăvârșiți ai impersonalității. Între fiecare doi oameni se afla de fiecare dată, explicit sau nu, cel puțin un lucru cu toate implicatele sale. În silogismul crud al realității atinse de caducitatea păcatululi, lucrurile și materiile lor diverse sunt acelea care mijlocesc între oameni, admițând totuși că există mijlocire și că relaționările noastre nu se desfășoară într-un hilar dialog al surzilor. În conversiunea simplă a Raiului, cei doi născători ai neamului omenesc aveau mijlocirea Duhului și nu a materiei, realizând în mod necesar “asemănarea” cu care au fost hărăziți atunci când și-au primit “chipul” din suflarea lui Dumnezeu. Când există personalitate, relație personală, relație între personae, nu mai este nevoie de altceva. “Harul meu îți este de ajuns !”, i-a răspuns cu căldură Domnul celui în care se trezise pentru un moment amintirea că se chemase cândva Saul. În lumea spiritului nu există posesiune. Nici măcar ție însuți nu-ți aparții. În simbolistica apostolatului citim în fapt calea renunțării până și la posesiunea de sine – “Vinde totul și urmează-mi !”. Tot ceea ce este cu adevărat mare s-a născut din renunțare la bucuriile simple ale posesiunii. Dumnezeu și-a preferat Fiul jos pe cruce, între frații experți în trădări și nu sus, alături de el, înconjurat de dragostea paternă și de slava îngerilor. Așa se dăruiește în economia dumnezeirii și nu precum au făcut-o Anania și Safira. Tot ceea ce este doar pe jumătate, este din păcat. Când dăruiești, dăruiești tot. Te dăruiești, deci, fără să mai păstrezi ceva și pentru tine…riscând chiar să nu primești nimic în schimb. Și de ce toate acestea? Simplu : pentru că nu ne aparține nimic din ceea ce există. Suntem doar purtători de lume. Niciodată autori ai ei. Așa ni s-a dat să alegem: închiderile lumii, lucrurile deci, sau pe autorul închiderilor.
Să începem cu o floare! Să-i sacrificăm frumusețea ce o leagă de pamânt pentru a îmbogăți cu o petală frumusețile dintre noi…Primăvara este încă atât de aproape de noi, iar noi atât de departe de ea…Când, după atâta iarnă, se credea că nu mai este nimic de oferit, ea ne-a dat mugurii săi, florile sale, fructele...Primăvara este Anotimpul dărniciei. Să intrăm și noi în primăvara din noi, căutându-ne semințele, florile, mugurii…- toate crescute fără de număr în grădinile întinse ale sufletului. Să nu ne lăsăm pradă iernilor care par a nu se mai termina niciodată. Și, atunci când și noi părem a nu mai avea nimic de dăruit, dar vrem cu adevărat să facem bucurii, se ivește întotdeauna câte o mlădiță în palmele noastre întinse.

Logica Dragostei funcționează întotdeauna răsturnat: Dăruiește și vei dobândi!