Soarele ne arde obrajii, mii de fluturi dansează în întâmpinarea primăverii, vântul adie peste sentimentele noastre numai glasul rândunicilor ne înfioară.. În sfârșit e primăvară! Stau pe prispa casei și mă gândesc.. dar oare la ce mă gândesc? nu îmi pot da seama. Văd în zare o mulțime de copii și asta mă face să îmi pierd simțul și rațiunea. de ce? Și eu încerc să îmi dau seama. Poate că îmi doresc să mai fiu copil, să alerg neîncetat pe câmpiile verzi, să zbor ca păsările deasupra tuturor iar atunci când mă prăbușesc să mă înalț și să zbor din nou. Clipa durere a uitării! Credeam că a crește printre sute de gânduri, imi va fi mai bine, dar nu a fost asa! Acum stau și mă pierd, apar și dispar, gândesc și regret! Mă simt ca într-un ocean unde totul e limpede numai gândirea îmi e tulburată. Încerc să evadez spre o lume mai bună dar sunt prinsă în trecut. Ridic privirea și mă uit împrejur. Unde sunt copiii? nici soarele nu mai e iar fluturii au dispărut. Oftez și încerc să îmi aduc aminte unde am rămas. Deodată apare luna iar cerul este invadat de mii si mii de steluțe.. mă uit atent, parcă încearcă să îmi spună ceva. Mi-ar fi plăcut să fiu mai aproape de ele poate așa ar fi putut să îmi șoptească enigma care mi-a pătruns subconștientul. Mă pierd în noapte și aștept clipa în care voi afla tot adevărul. Peste tot s-a asternut o liniste deplină. Poate ea îmi va da puterea de a merge mai departe și de a găsi o cale pentru a dizolva toate frământările sufletului meu. Închid ochii gândindu-mă că poate numai așa poate dispărea noaptea aspră lăsând loc zilelor însorite. Dar deodată un impuls mă face să mă gândesc că viața este doar o absurditate, legală și permisă. Deschid ochii și cu un zâmbet pe buze realizez că soarele era din nou pe cer iar copiii erau la același loc de joacă. Mă ridic și intru în casă , în urma mea rămânând doar prispa golașă și întunecată.