Povestiri cu Mira

I.
Ești nebună, mai nebună decât mine, nebuna nebunelor… De aceea, iată ce zic, și cu mine zice-vor toți, și bunii, și răii deopotrivă: să pască odată caii ăia, verzi cu totul sau verzi în coadă, verzi ca Parisul, ca Parisu’ adică, da’ verzi...

Cum se întâmplase? Venise Auraș cu autobuzul. Cu rata. Rata, așa se cheamă, la țară, autobuzul... Să zicem deci că venise Auraș curata. Chiar așa venise: cu bluzița de in, cu fusta creață, cu pantofi “din piele de drac”, cu pielea mirosind a lămâiță (asa i se zice florii morților, lăcrămioarei adică, lămâiță), cu cercurile aurii pe cap, cozile ei perfecte ca luna nebuna… și nu venise tam-nisam, venise, fată dragă, pentru caii mei verzi. Știi care… Nici tu nu știi?! Să vezi (și să nu crezi)!

C-un an înainte, înainte de cometa Auraș, bineînțeles, “aterizase” în liceu o țigăncusă dulce de tot, cu ten alb-alb, cu dinții tot unul și unul și cu picior lung, cât ziua de post. Mă postasem la intrarea elevilor, cu obligația “de la director” să trec pe listă toate fetele-cochetele care vor să facă dansuri populare. Măi Poete (așa-mi ziceau colegii mei, ce era să fac, să-i fi refuzat, nu se cădea și-mi cam plăcea…), ce cauți în amiaza mare la… intrare? Ce să caut, ce să caut…, fete-cochete pentru dans, c-așa vrea Domnu’. Bine! Bine. Voisem să o văd și să mă vadă: dinții ei albi si cravata mea verde, Poetu’ și țigăncușa la plimbări pe derdelușa (c-așa e rima!). Și o văzusem: cu nas mic și cu ochi mari, cu păr negru topit pe obraji. Și o văzusem: nu mai era nimic de spus…

Vara aia, până spre toamnă, când se coc prunele ungurești, lungi și sidefii, n-am avut ochi decât pentru Mira, mira-m-aș să mă mir, Poete, nu te credem, ziceau colegii, Mira, mira-m-aș să mă mir, Poete, nu te credem, ziceau nemurile mele rasiste, Mira, mira-m-aș să mă mir, Poete, nu te credem, ziceau și câinele meu, și vrăbiile toate, și frunzele-nefrunzele de mesteacăn, și apa de rău, și apa de ploaie...

Nu ziceau așa caii mei verzi. Nu ziceau așa caii ei verzi. Pe dreptate: că ai ei erau caii, și nu ai altcuiva. Dar despre caii cei verzi, altădată. Zilele nu intră-n sac și nici sacu’ în caleașcă…