Mi-a zis medicul, recent, la un control de rutină, că o să mor. Că nu o mai duc mult, ia uite, zice, compoziția leucocitelor, niște chestii, monocite, limfocite, granulocite, toate cite. Nu mi-a fost clar. Lasă-te fumat. Nu ești depresivă? Nu, o să fiu de-acum.
N-am fost. Primul gând care mi-a trecut prin minte în fața morții a fost acela că trebuie să scriu un jurnal de moștenire, de unde rezultă, pesemne, că în viață m-am valorizat suficient dacă în ultimele clipe mai cred că am ceva de spus. Sfântă vanitate! Am păreri despre orice și, când nu am păreri, simt nevoia să spun de ce anume nu am păreri.
Bun, mă așez la pc, îmi întind mâinile, două rotații de cap stânga - dreapta, mișcări de pian cu degetele și... mă credeți sau nu, prima imagine puternică rămasă pe retina vieții mele a fost prietena mea cea mai bună, Lidia. Pe plajă, acum o lună, cum își smulgea firele de păr răzlețe de pe gambe cu vârfurile unghiilor vișinii. Atunci am constatat cu stupoare că lui bărbati-su puțin îi păsa și probabil aia putea să și le smulgă și din coc, îi era totuna. Și acum, în ultimele mele zile de viață, mă obseda imaginea Lidiei în lupta cu părul ei de pe picioare, când ar fi trebuit să fiu depresivă sau să las posterității ceva demn de o moarte dramatică. Creierul meu trebuia să înceteze să mai fabrice serotonină, să înceapă insomniile profunde și chinuitoare, depresiile suicidale, durerile existențiale între două sinapse scurtcircuitate. Să mă las de fumat și să mă dedau pervers la dependența de emoțiile înrobitoare de victimizare și supărat sunt, Doamne, iarăși supărat și nici măcar nu mai am voie să fumez.

Era clar, boala îmi furase mințile, instinctele, naturelul simțitor, viața, iubirile, condimentele, dansul, ginul tonic, călătoriile pământene și ancestrale, speranța. Și nu făcusem încă atât de multe... Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât totul părea un ocean nesfârșit „de mai târziu”. Care începea să sece pentru mine. Trebuia să înot într-un tău de munte fără să fac infarct, abia mă apucasem de germană, adio și germană, trebuia să învăț portugheza, adio portugheza, ce înseamnă limbi străine într-un corp... hm... străin de lumea asta?! Trebuia să apuc un concert amon amarth cu Bog, unul fado cu mine însămi, să mă împac cu Alina, să-mi trezesc kundalini, să mă demențializez grotesc la întâlnirile de fete, să sfidez teama în bungee jumping sau măcar în trenulețul de la Neptun. Trebuia să apuc să fac sălbatic și mârâitor sex anal sau măcar să-l fac, să mă urc desculță pe vârful Omu și să urlu de-acolo că viața mea începe acum, să-mi găsesc un partener de dans, să mă îmbăt cu Ștefan, să scriu o poezie, să mă pup la Paris cu un amant fugit de-acasă, să conduc un Ferrari, să îmi deschid cafeneaua la care visez de-o viață, un nebun să-mi deseneze pe trup lumea lui, să cânt descreierată și din toți rărunchii foaaaie verdeee măr doomneeesc, ooof.... am iubit și-am să iubeeeeesc, măcar să mă prăpădeeesc...

Foarte frumos, acum chiar mă prăpădesc fără să mai apuc să fac ceva din toate astea și altele în plus.
Cât poți recupera pe ultima sută de metri? Ar trebui să mă duc cu ultimele puteri la Paris cu Bog, poate avem noroc și dăm de un concert Mariza ținut în germană, iar peste noi să dea un Ferrari, fix într-o cafenea ca a mea în timp ce beau eu un gin tonic și compun o poezie genială. Uh! Asta chiar mi-ar trezi kundalini instant. Nu e chiar totul pierdut.
Traian e salvarea. Mereu a zis că vrea ceva PROFUND între noi. Sms către inculpat: până la tine nu am găsit scânteia sexului anal, dar tu ești so hot, aprinde focul pro-fund în mine! - bag emoticon subtil care clipește cu schepsis dintr-un ochi. Orgasmicule mic!
Mă, aș veni, răspunde, dar sunt deprimat, am băgat 2 beri și 2 somnifere și cred că nu aș ajunge la tine treaz. Nu vrei să o lăsăm pe mâine? Fraiere, răcnesc sms-istic cu majuscule și fără prescurtări, s-ar putea să nu mai prind ziua de mâine și mor profund virgină! Pricepi? N-a mai răspuns, semn că a priceput. Cade și asta.

Sun la domnul Nicu de vizavi și îl rog cu cerul și pământul, domnu Nicu, vă implor cu lacrimi în suflet și disperare în glasu-mi stins, desenează-mi și mie, domne, ceva pe trupul anemic, plăpând și muribund, am un vis, domne, să mă deseneze un nebun, să mă iertați, nu că ați fi unul, dar momentan toți sunt prea normali. Domnu Nicu e un tip sensibil la suferință, de-aia și stă lângă apartamentul meu, din rezonanță, firește. A divorțat de prima nevastă și s-a însurat cu a doua pe motiv de orez cu lapte. Prima nu presta delicatesa, a doua, vecină cu mine, îi era colegă de serviciu și îi aducea zilnic, dar până când? Până când? Cât să care nefericita caserole cu orez cu lapte? S-a mutat la sursă domnu Nicu, adică lângă mine. Un vis măcar se va împlini. Ce să desenez? mă întreabă. Păi, nu știu, lumea dumneavoastră? risc eu așa, totul pe o carte, ce mai contează, curând dau oricum ortul popii. Și-mi desenează domnu Nicu castronele cu orez cu lapte, na, pasiunea e pasiune. Apoi mă întreabă: nu vrei și ceva japonez? Știi, am o slăbiciune pentru gheișe și chestii ciudate, cred că în altă viață am fost samurai. Sunt lumea dumneavoastră? Îhî, îngână gânditor. Bagă, domne!
Așa m-am făcut cu niște litere chinezești, pe care le-a copiat domnu Nicu de pe o etichetă de pe șlapi. Plec pictată de la degetul mic până în creștet cu orez cu lapte, însemnată apoteotic cu lumea nebunului samurai probabil made in china. E și asta ceva. Mai bine îl puneam să scrie niște versuri pe umerii mei sau pe fund, putea să le scrie în chineză, nu conta, dar orez cu lapte...

Am avut un iubit poet. Poet și matur. Nu țineam morțiș să fie poet dar matur da. Mereu am preferat bărbații cu mult mai mari ca mine, e avantajul că le place să împărtășească și manifestă o tendință oarecum didactică și tolerantă Aș fi putut să apelez la el, dar ultimul vers dedicat mie ne-a despărțit iremediabil. Îmi declara pe-atunci într-un poem că „se leagă de mine c-o iță”. Fuck, zic, ăsta mi-o trage literar într-un mare fel, cum, mă, c-o iță??? Și de ce diminutiv? Și de ce doar una? Mereu am fost de părere că nu poți să le ai pe toate, nu că iubirea ar sta într-o iță. Oricum, a fost o idilă nefericită, mă feresc de poeți.

Partener de dans nu mai găsesc la ora asta, ultimul semăna cu un pește xifo, ne certam mereu pe intrare și avea obsesia că vreau să conduc. Ca și cum ai putea conduce un pește xifo. Dădea totul și eu numai mișcări din bazin, așa zicea, păi când îi vedeam ochișorii ăia roșii și impertubabili și își mișca buzele în concentrare, ideea bazinului era singura ce putea să-mi străbată mintea. Pot să dansez și singură, ultimul dans, adio.

Ceva tot îmi rămâne, pot să cânt descreierată și din toți rărunchii foaaaie verdeee măr doomneeesc, ooof.... am iubit și-am să iubeeeeesc, măcar să mă prăpădeeesc...
M-am. Nu, nu mi-au greșit analizele, am murit de Sfântul Ilie anul acesta, faza cu sfinții e chiar reală. Vă sfătuiesc să stropiți cu busuioc și apă sfințită, să vă faceți cruce, să vorbiți frumos, să nu vă pună păcatul la porcării și nu mai fumați, ce naiba! Doar dacă, printr-o minune, cumva, nu sunteți interesați de o tacla cu o fantomă încăpățânată și proscrisă ce refuză să privească spre lumină și să... Sigur, pot oferi oportunitatea căderilor în gol și a demențializărilor la întâlnirile de fete, pupatului la Paris, ginului tonic, pot anunța că aștept partener de dans, eventual prestator de sex anal, viu sau mort, aștept și provincia, sud sau nord, rai sau iad.
P.S. încă nu adresați înscrieri în limba germană sau portugheză. Doamne, mai am atâtea de făcut...