După lupta în care mi-am înfruntat toate sentimentele de până acum, le-am adunat și le-am dat un ultimatum: ori se schimbă, ori le elimin. Am ridicat un zid în mine și am împins dincolo de el tot ce a fost mai rău, mai urât și mai întunecat în sufletul meu. Prima victimă a fost pesimismul, cu care am început să-mi hrănesc speranța; pesimismul slăbește treptat, iar speranța, care străjuiește zidul cu o sabie de foc, este tot mai puternică. Totuși, ea are nevoie de sprijin, fiind firavă încă; când se clatină, sentimentele de dincolo o împresoară și încearcă să o doboare. Dacă o voi îngriji îndeajuns, va rezista asalturilor și va pedepsi orice astfel de încercare. Între timp am început să schimb și celelalte sentimente de dincolo de zid; deja îndoiala se transformă-n încredere în mine. Dacă voi preface destule sentimente, în clipa-n care speranța nu va mai putea ține piept, în partea bună, frumoasă și luminoasă a zidului vor fi atâtea simțiri puternice, încât tot răul, urâtul și întunericul din mine mi se va supune...