Eseu


Traim intru iluzie. Totul e iluzie, existenta si nonexistenta, viata si moartea. Epiderma cognitiv-perceptuala a umanitatii este lipsita de continut. Dincolo de ambalajele colorate, de reclamele atragatoare e...nimicul, vidul. Iluziile -si totu-i iluzie- perpetueaza specia si cat timp suntem intru iluzie specia traieste prin noi, suntem furnici in maretul musuroi. Instinctele si toata progamarea noastra genetica ne determina posibilitatile explorarii existentei cat si limitele acestora. Comportamentele, gandirea, afectivitatea, intreaga functionare fiziologica ne transforma in marionete ale speciei. Destinul nostru este a ne naste, a ne reproduce si a muri. Intre aceste atape (ba chiar in timpul lor) suntem liberi sa alegem intre infinitati de iluzii, care ne ajuta sa parcurgem lin traiectoria predestinata.
Iluziile constituie realitatile percepute si asumate de noi, fara a fi insa reale: fericirea, cultura, iubirea, Dumnezeu si constiinta religioasa, cunoasterea, razboiul/crima, materia, spiritul, etc. Vidul nu face exceptie. Orice conceptie despre vid este iluzie, deoarece nu face decat sa-l picteze din afara pentru cei din afara. Cei din interiorul vidului activeaza simultan antitezele ontoperceptive, ce se reliefeaza ca o multime vida.
Omului i se face cunoscut vidul doar cand, sub o enorma presiune pshologica, acesta se despovareaza de "normalitatea" speciei. O suferinta incredibila poate fi impulsul necesar pentru a-ti depasi -cu multa durere si sfasiere- limitele umane. Suferinta produce constiinta unei lumi si existente absurde.
Absurdul este ridicarea la patrat a unei suferinte insolvabile; absurdul e "boala de moarte"(Kierkegaard) a speciei umane, defectul nostru genetic: furnicile constata futilitatea vietii si activitatii lor. Mai mult, inteleg si lipsa ontologica de libertate personala -marile decizii nu sunt luate de individ ci de specie, iar individul nu poate decat sa-si asume, intr-un mod mereu unic si personal, acest dat problematic. Tot ce pot face oamenii este sa-si impodobeasca, semantizand ambivalent, o realitate crunta din care, aparent, nu pot iesi. Asa iau nastere binele si raul(ca stari raportate atat la individ cat si la specie, de unde contradictia si relativitatea lor), frumosul si uratul, Dumnezeu si demonii, viata si moartea.
Insa ambivalenta conditiei umane -ce sustine si cultiva nenumaratele familii de iluzii- ajunge, prin experienta absurdului, sa fie definitorie si definitiva. "Și"-ul troneaza peste toate, distrugand sensurile lumii: binele nu mai e bine din moment ce coexista si e sustinut de rau; raul nu mai e rau daca are efecte benefice si isi trage radacinile din bine. Aceasta este constiinta absurdului.
Vidul insa e altceva: sfarsitul absurdului ȘI acutizarea lui...
Orice interpretare a lui se face in interiorul unei paradigme si oricine are dreptul sa-i dea orice artibute doreste. Vidul accepta toate paradigmele si respira prin toate. Absolut si relativ, negatie si afirmatie si afazie, vidul e simultaneitate. Aparent, aici se strecoara logica binara a ambivalentei: exista vid si nonvid/iluzie. Dar iluzia=vid si vidul=iluzie. Toate sunt una. Gandirea noastra pentru a conceptualiza are nevoie de disocieri, antinomii, descrieri, enumerari. Simultaneitate a contrariilor, vidul poate fi metaforizat astfel:inexistenta constiinta a existentei, dezvaluita in adancul fiintei umane.
...Purtandu-l mereu cu tine, el va erupe mai devreme sau mai tarziu, desfasurand un nou grad de constiinta si existenta prin opusul constiintei si existentei.
Antinomic, ambivalent si relativ in mod relativ(permitand astfel absolutul), vidul e tranzitiv.
Se lasa impresurat de alternanta si efemeritate.