Despre mecanismul păcatului



Ne întoarcem veșnic la aceeași scuză: aceea că suntem oameni. Ar trebui, probabil, niciodată să nu ne oferim șansa să greșim. Ca specie dominantă a acestei lumi, ca ființe plăsmuite după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în condițiile în care ne erijăm în balanța numărul unu a civilizației noastre noi ar trebui să fim filtrele tuturor celor câte sunt apărute spre răul firii. Dar un popor de Mântuitori nu-și află sensul în rostuirile Domnului. Astfel judecând, însă, alunecăm pe o pantă religioasă. Din nou ne vom oferi circumstanțe atenuante. Și nu asta este ideea.

Căci gândul, în profunzimea sa, poate, cel mai adesea, purta pecetea binelui. Acest bine stă, însă, zăvorât cu strășnicie în forța atingerii dintre idee și materie, unde materia presupune necesitate. Vom afla că necesitatea este adesea negativă. O anume răzvrătire interioară. Un straniu bob de furie este îndeajuns ca să împrumutăm comunității inerții negative. Apoi am învățat să ne temem. Iar Teama, produs al cutiei epimeteice, vine, într-un fel, să echilibreze ceea ce noi înșine stricăm cu dezinvoltură: firescul crud.

Întrebări: în Ce credem? Cum știm să credem? De ce credem? Numai Dumnezeu știe. Și, deși suntem plămădiți după paternul Demiurgului, paradoxal, noi nu avem voie să aflăm explicațiile. Chiar după veșnicii vom putea spune că este prea devreme pentru noi să cunoaștem acele adevăruri divine…

21 decembrie 1994

Cernavodă



Brief (Ioanei)



Nemărturisirea florilor ne înnobilează întotdeauna. Și orice nobil rebel poate săruta norul care te plouă, căci sfântă ești ca dragostea ascunsă.

3 februarie 1995

Cernavodă



Brief (Ioanei)



Am coborât din frază către tine. Și te-am lăsat să evadezi către linia de margine ce duce înspre adevăr. Să mă găsești nu-ți este interzis. Dar ai acel suflet capabil să se lase întrutotul pătruns de mine?

18 februarie 1995

Cernavodă



A avea ce greși înseamnă a avea ce pierde.

sau

A greși înseamnă a avea ce pierde.

19 februarie 1995

Cernavodă



Brief



Există întotdeauna un motiv pentru care dezamăgirea este singurul punct pozitiv, singurul reper după care putem stabili o jalonare realistă. Probabil că în geninchi dezamăgirea capătă un gust amar. În acest caz trebuie să ne amintim că cea mai bună apărare este atacul. Și atunci ne amintim ce minunată este clipa în care ne arătăm colții. Căci doar oceanul de sânge echilibrează aceste inegalități.

Târziu vom constata că greșelile trebuie să fie prioritare. Altfel riscăm să lăsăm vidul să ajungă la supremație. Iar noi nu suntem vid.

Vom putea privi senin la chinurile victimelor, chiar conștienți de nevinovăția acestora. Altcineva nu ne poate apăra decât răutatea decursă din dezamăgire.

Retro 19 februarie 1995

Cernavodă

Brief



…Există undeva, departe de noi, acea portiță prin care cu greu trecem. Că este o fereastră de ochi limpezi sau nu, contează foarte puțin.

Părăsire! Să fie oare deznădejde? La urma urmei înfrângerile sunt apanajul prometeilor.

Ca o cădere liberă ne desfrunzim în rătăcire.

Simpli, ne împovărăm cu ce-ar fi trebuit să facem, uitând cu firescul muritorului de rând, al cărui mic drept este conferit de însuși statutul de creație a Atotputernicului.

În jurul unei plante pot crește alte plante. Atunci deplinătatea frumuseții petalelor sale se cucerește neînchipuit de greu.

Este ridicol să ai nevoie de pustiu împrejurul tău pentru a pune în valoare un farmec real, care, deși ignorat de zei, conferă împrejurului său o notă de bine…

Retro 21 aprilie 1995

Cernavodă



Brief



Descumpănirea ne poate întovărăși ca o obsesie, reușind cu rară măiestrie să ofere minții noastre întrebări care în situații comune nu se pot pune. Din nefericire suntem supuși gamei de descumpănire ce nu oferă scânteia necesară întrebărilor ce duc spre o cât de mică piatră filosofală…

Suntem, la urma urmei, doar oameni. Iar zeii știu acest lucru. Probabil că ar trebui să fim recunoscători lor pentru asta. Fiindcă ignoranța noastră acționează asupra propriului spirit, tot astfel cum uitarea este o necesitate biologică.

Între noi și zei există o relație de plus și minus.

1 iulie 1995

Cernavodă

Din gândurile lui Ieronim



Visul? O punte între mine și alter-ego-ul meu.





Din gândurile lui Ieronim



Pentru tine stelele dor dormind tămăduite, dar tu aștepți cucerirea focului absent. Nesperanța vine fără tron. Nu doar naiade există slăvind sceptrele întoarse. Spui mereu: „Să salvăm inerția.” Așadar exiști uneori, făgăduind bogății dosnice, murind sacru, năruind mici caste neutre, împotmolindu-te în caii iernii aliniate etern unui anume fals, atât de singuratic. Tu. Spaimă trăgând numai astăzi la durerile parcurse. Spaimă nevrednică, unde dăinuiești? Durerile călimărilor – toasturi nebune, tăcute, sceptice. Știi, Aegonia, noi trăim. Noi salvăm suspinele senectuții dorite.

Balul stelelor. Această interdicție tremurată ca sprânceana steagurilor tale.

Tu ai știut totul întotdeauna…

(va urma)

28 august 1995

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Decât foc, iertare doar. Cântecele verzi, cărunte, tânjesc caii tineri. Poate tu, norule, asculți ruga spinoasă, spusă. Sau există uneori bogății sterpe, păgâne. Elixirul întocmit sub foc oftează, poate, mereu. Duc totdeauna răul cu încăpățânare. Laudele dușmanilor tovărășie sunt patimilor șovăite. Tu pentru tot…

Doar colindările trimise spumei secrete peste timp caută, pesemne, aceeași flacără. Primesc iar sărutul ipocrit, categoric al statuilor. Trei salturi mi-au fulgerat gândul altor alinări albastre, socotind acum nimfele… Lacrimilor firești m-am supus, lacul descântându-l mereu. Munții ducilor liberi mângâie aceleași expresii majore, rămase acum inerte. Malefic, căci focul minte!

Fericirea… Expresia zorilor care năimesc nibelungi puternici, sacri, trimite licăre inerte micilor speranțe arvunite. Astfel toate diminețile fulguiesc surprinse…

(va urma)[1]

28 august 1995

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Despre construirea disperării



În jurul nostru se îmbină multe căi. Împresurați de ele, nu le putem descoperi. Este un aspect cinic al liniștii interioare. Pretindem o anumită siguranță de sine, expuși ridicolului, din teama nemărturisită că nu știm ce va fi.

16 februarie 1996

Focșani



Din gândurile lui Ieronim



Acum am să te condamn:

…Și ca o îmbolnăvire efemeră am să despic din tine furia pe care, de fapt, o meriți…

…Durerile neutre, părăsind înserările, caută o ovație răgușită, completând rănile măiestre; Salutăm oferta morții neverosimile.

Înscenările capitale încununează sărbătorile cărnii; numai singurătatea pune peceți damnate. Norocul sângelui suspină găsindu-și destrămarea dureroasă, care neagă o singură nemernicie, îmbolnăvind crucile disipate subtil. Obositele caravane descântă marmura părăsită.

Frunzele pedepsite noi le urmăm uluiți, dar, odată intrați în templu, zeii șicanați vor accepta lepădăturile Soarelui părăsit.

(va urma)

21 februarie 1996

Focșani







Din gândurile lui Ieronim



Noțiunea de impact, acceptat ca subterfugiu ascunde de cele mai multe ori corola scursă de praf, pe care sufletele noastre o tăinuiesc într-o atât de mare inutilitate.

retro- 15 noiembrie 1996

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Despre pustiul gândului încă nu s-a spus nimic. Chiar și un fluture dee sticlă poate deveni revoltător. Cu alte cuvinte: „De la minus la plus infinit…”

În spatele nostru imensitatea, care lasă să planeze deasupra noastră, greu, sentimentul vidului. Ce să iei și unde să pui?

Abia acum se vede cât e de greu să legi două idei.

Mai mult exercițiu? Mai multă perseverență? Mai mult curaj?

Mai multă muncă!

retro- 15 noiembrie 1996

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Liberi, degajați de legile greoaie ale societății noastre noi suntem nebunii de pretutindeni. Acel fluid care ne cheamă pe unii către ceilalți este, dincolo de sânge, o sevă rebelă care ne umple vinele, ca un catalizator inefabil…

Dar de-ar fi să fie așa cum ne place nouă, noțiunea de conflict s-ar disipa și n-am mai ști cui ne închinăm. Nu se poate fără rău! Rău de care ne putem dezbăra, dar care ne este, totuși, necesar. Pentru că răul este o pledoarie. O explicație a acțiunilor care au curs pozitiv. O cauză care stabilește, reglează și dă sens statutului de efect al binelui.

retro 14 decembrie 1996

Constanța (Focșani)



Din gândurile lui Ieronim



Întregim destinele primăverii ostentative, corectând simplismul voluntar, construit ireversibil duplicitar, în cenușa farmecului intenționat. Glasuri efemere răspund la ovațiile neuronice dureroase.

Blândețe antumă.

retro 8 ianuarie 1997

Cernavodă



Brief



De veșnicie să nu te temi.

Oare Prometeu este născut în zodia racului?

9 ianuarie 1997

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Nu țin minte unde scriam că secunda este o mare martiră. Și de ce n-ar fi! Câte veșnicii așteaptă ea ca să-i vină rândul să bată, să se desfășoare, să se încheie… Și, vai, câte veșnicii vor măsura, apoi, tăcerile ei; căci ea s-ar situa pe undeva pe la mijloc, între veșnicia pre-așteptare și cea post-așteptare. Să fie, deci, secunda o origine? Un punct de referință între minus și plus? Cine știe!

Din altă optică este posibil ca suferința secundei să dispară total. Ne gândim că în segmentul anterior ea nu există. Nu se pune problema ei. Deci dacă ea este inexistentă, cum ar putea să sufere, să aștepte? Ne referim la sectorul din viitor. După ce a trecut ea devine din nou inexistentă. Se repetă povestea. Nu țin minte ce mare om de spirit spunea că moartea în raport cu noi nu există. Căci atâta vreme cât noi trăim ea nu este prezentă. Iar atunci când ea apare noi nu mai existăm. Să fie oare și secunda la fel. Ar însemnna că murim clipă de clipă… Mi-am amintit. Ideea morții aparține lui Epicur.

retro 15 februarie 1997

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Am încercat să-mi imaginez un loc în care cuvintele „reper”, „percepție” și „comparație” să-și piardă valențele. Nu este nevoie de nici un fel de decor, de nici o impresiune cromatică. Nu știu. Probabil că va rezulta sorgintea definiției. Un loc „în alb”. Alb complet. Nu am „sus”, nu am „jos”; deși pot păși, îmi pot pipăi picioarele, mă pot mișca. O cameră albă în care colțurile și muchiile nu se văd.

retro 21 martie 1997

Cernavodă



Brief



În ce măsură poate fi verdele o culoare fiolosofică?

retro 2 aprilie 1997

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Reiau o frază: ...am marea șansă de a-mi purta crucea. Ca și când a-ți purta crucea e o șansă! E ceva aici... E ceva bun, și e ceva rău. Dar ce e de alungat, de distrus, și ce e de păstrat?

retro 8 aprilie 1997

Cernavodă



Brief



Drumuri paralele macină orizonturi ambigue. Voința majoră răzbate.

5 iunie 1997

Cernavodă











Din gândurile lui Ieronim



Infuzia de tinerețe nu poate fi ceva inutil niciodată, indiferent de pretext. (Oricât de fals ar fi acesta).

8 iunie 1997

Cernavodă





Din gândurile lui Ieronim



Atunci când nu ți se pot împărtăși reticențele e dificil să dai dreptate altora, cu atât mai mult cu cât un CE anume te obligă să întorci și celălalt obraz. Și parcă toată teoria mea privind răutatea decursă din dezamăgire se duce de râpă.

retro 24 septembrie 1995

Buzău



Din gândurile lui Ieronim



Nimeni, niciodată, n-ar fi bănuit că se poate găsi atâta răutate în tine. Mărturisesc că mă doare, dar n-am încotro, trebuie să mă îndepărtez de tine. Mi-ai transformat mângâierile în grindină. Este numai vina ta. Și ce-mi rămâne, altceva, de făcut, decât să-mi tăinuiesc căile.

19 iunie 1997

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Și de-ți va conveni sau nu, pașii tăi vor întâlni pururi frunzele uscate căzute din trupul meu. Le vei strivi?

Acum îmi doresc fierbinte să fii un castan. Să am la umbra cui să-ngenunchez. Să am cui rugăciunea să mi-o spun... Dar... aleile pustii ale sufletului tău m-au ucis. Nu cer să fiu victimă. Nu sunt victimă!

20 iunie 1997

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Atunci când analiza devine complexă înseamnă că cel care o face are motive să se teamă de un eșec. Iar dacă analiza depășește rigorile logicii și devine vecină cu hazardul, automat, teama de eșec se apropie de disperare.

21 iunie 1997

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Există o tainică făgăduință care curge în bezna cerneluită a gândurilor fără de capăt, gânduri care, odată zăgăzuite în materia filei scrise, devin nestemate filigranate, ce vin să împodobească stucaturile spiritului, la rândul său încătușat. Cumplit antagonism. Căci am simțit ce grea este povara gândului. O scurgere mută a prezumtivei ființe către viață. Cum aș putea să le spun, căci pecetluit sunt de vecie, și silit să-mbrățișez reperul. „Sub alla vipera nutrire”. Căci în vreme ce spiritul mă rabdă, - n-are încotro – reperul nu mă iartă. Și independent de voința mea trebuie să accept percepția.

retro 1991 – 1992

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Ai numele eternei tăceri, efect inegal asupra noastră...





Din gândurile lui Ieronim



Zâmbești critic. Apoi gândurile ți se ascund după deget. Constați că nu-ți vine să crezi, dar… Da. S-a întâmplat. Îți pleci capul. Ai vrea să poți strivi o lacrimă. Să-ți amintești că ești, totuși, om. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Iar dacă durerea vrei să ți-o ascunzi, ca din neant, oglinda dojenii îți apare în față. Și n-ai să ai curajul să-ți privești ochii. Prejudecățile le-ai abandonat de mult. Þi-e ciudă. Căci poți fi un om nou. Dar când prejudecățile ți-au dispărut, au lăsat în urmă un loc temporar gol… umplut, apoi, cu reproșuri, regrete, zâmbete neconsistente și mai ce?!… Iar rictusul de pe obrazul tău nu-i al tău. E un rezultat intrinsec al gândurilor care au fost ale tale. Căci acum gândurile nu-ți mai aparțin. De sine stătătoare, ele te bântuie răutăcioase, făcându-și adesea culcuș în rănile tale. Atunci afli cu disperare că nici propriile tale răni nu mai știu să doară.

20 noiembrie 1998

Kușadası (Turcia)



Brief



Rămâne-n urma noastră, absolută,

Dorința de-a fi vrut s-avem mai mult.

retro 11 noiembrie 1994

Cernavodă



O întâlnire cu Ieronim



- …Acum, că este prea târziu, îți pot explica ce s-a întâmplat.

- La ce bun o mai faci?

- În mod firesc te afli-n plin deznodământ. E o datorie pentru tine să afli și să înțelegi mecanismul care te-a condus pe buza prăpastiei.

- O datorie?!

- Da. O datorie pe care eu o impun, muritorule. Și dacă eu o impun, eu trebuie să ți-o revelez!…

retro 26 decembrie 1994

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Șuru. Mister adâncit în negrul ochilor, tu porți în siaj toată frumusețea tărâmului tău.

În lucirile privirii tale e goană de cal ce poartă pe urmașii lui Ginghis Han prin pusta Almei Ata.



Șuru: frumusețe. Numele tău - adevărul verde de smaragd, mister etern repetabil… Apoi ca o cădere a gândului în golul de deasupra oricăror priviri furișe, te zăresc ca într-o lectură a lui Li Tai Pe, tulburător de limpede în gesturi, dezvăluindu-ți impetuozitatea frumuseții interioare.

Și alte gânduri se vor naște.

septembrie 1998

Kușadası



Din gândurile lui Ieronim



„Muzeul locurilor goale”. Acest demers ciudat al veșnicei plecări este, de fapt, soarta locurilor în care ne putem întoarce cu spatele, căci acolo nu mai avem nimic de privit.

9 ianuarie 1999

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Este ultima bucată de hârtie riduliană. Și chiar dacă acum nu-ți cunosc adresa, rândurile ce le scriu le scriu pentru tine. O comunicare preștientă nu poate fi prea cuprinzătoare. Am așteptat, deci, ca arșița nisipului arrakian să se domolească, și acum, la lumina celor două luni încerc (și chiar reușesc), să-mi pun gândurile în ordine. Prin urmare să recapitulăm: ai poposit pe nisipurile mele acum ceva timp în urmă. Jihadul Butlerian era într-o fază incipientă. Te-au văzut și Paul Muad’Dib și Stilgar. Pentru că după ce ai plecat am fost chemat la raport. Fiind fedaykin trebuia să se știe totul despre mine.

- „Cine-i?” m-a întrebat Stilgar. Paul tăcea sfredelindu-mă cu privirea, în vreme ce Duncan Idaho, sprijinit de o coloană a sietch-ului, arbora o față flegmatică. În dimineața aceea lama shiga îl tăiase la bărbierit, și acum își zgândărea rana de pe obraz. „Încă trei dintr-astea, râsese Gurney Halleck de el, și vei semăna foarte mult cu mine.” Și îi arătase cicatricea care îi cresta obrazul.

- „Este…” privirea mea cerea un răgaz. Ca o scuză mi-am îndreptat privirea spre cel mai îndepărtat colț din Sietch Tabr. Nu știam (și nu știu) ce să răspund. Pesemne că și ei au observat acest lucru. Căci Paul Atreides a făcut un gest moale cu mâna și a luat-o pe scări în sus.

- „Rămâi dator cu o explicație… mi-a spus Stilgar. Acum poți să te retragi.” Nu știu dacă a privit în urma mea sau în clipa următoare a și uitat de mine. Afară, peste trei sute dee nuanțe ale cerului încântau ochiul. Dinspre Carthag sosea un ornitopter. Era Chani. Am făcut o plecăciune, așteptând ca aceasta să treacă, împreună cu micul cortegiu feminin care o urma.

„Cine-i?!” Semnele de întrebare gravitau în jurul meu. Răutăcioase? Nu cred. Ideea de a-l căuta pe Thufir Hawat îmi surâdea. Dar oare cum mă va primi? Și cum să mă ajute. Nici Sayyadina n-ar ști să-mi spună. Toată noaptea m-am frământat. Dimineață mi-am luat inima-n dinți și am cerut o audiență la Thufir Hawat. Funcționarulducal m-a privit circumspect.

- „Ce treabă ai cu el?”

- „O problemă de ordin personal.”

Funcționarul deschisese gura să vorbească, în clipa în care, în spatele meu, pe ușă, intră mentatul. M-am întors cu fața la el. Preț de câteva clipe tăcerea domină antecamera.

- „Privește-mă.” Rosti Hawat. Un rânjet lăsă să i se vadă dinții roșii. Era, de fapt, un zâmbet. Dar cine mai dădea importanță diferenței dintre zâmbet și rânjet. Thufir Hawat îmi făcu semn să intru în cabinetul său. Închise ușa în urma mea ți spuse:



- „Zâmbești critic. Apoi gândurile ți se ascund după deget. Constați că nu-ți vine să crezi, dar… da. S-a întâmplat. Îți pleci capul. Ai vrea să poți strivi o lacrimă. Să-ți amintești că ești totuși om. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Iar dacă durerea vrei să ți-o ascunzi, ca din neant, oglinda dojenii îți apare în față.” Thufir trecuse pe modul mentatic. Cabinetul său era inundat de mirosul de scorțișoară al mirodeniei. Mentatul continuă:

- „Și n-ai să ai curajul să-ți privești ochii. Prejudecățile le-ai abandonat de mult, fapt pentru care ciuda pune stăpânire pe tine. Căci poți fi un om nou. Dar când prejudecățile ți-au dispărut au lăsat în urmă un loc temporar gol… umplut, apoi, cu reproșuri, regrete, zâmbete neconsistente și mai ce? Iar rictusul de pe obrazul tău nu-i al tău. E un rezultat intrinsec al gândurilor care au fost ale tale. Căci acum gândurile nu-ți mai aparțin. De sine stătătoare, ele te bântuie răutăcioase, făcându-și adesea culcuș în rănile tale. Atunci afli cu disperare că nici propriile tale răni nu mai știu să doară.”

Thufir Hawat plecă de la locul său și se apropie de mine.

- „Ridică-te. mi-a spus. Poți merge. mai mult decât atât nu-ți pot răspunde. Știu ce vrei. Dar tu nu te-ai gândit că, de fapt, n-are nici un tâlc identitatea acestei ființe.”

- „Da, dar pentru mine…”

-„Pentru tine există două căi. Să rămâi fedaykin sau să părăsești nisipurile arrakiene în căutarea ei. La capătul căutării poți găsi dezamăgirea. Nu ești un fremen oarecare. Naíbii te prețuiesc. Iar ceea ce vei găsi, omul comun numește dezamăgire.”

- „Și eu cum să o numesc?”

- „Împlinire.”

Din cabinetul lui Thufir Hawat am plecat nedumerit. Și comun. Nu înțelegeam dacă a numi „împlinire” era un sfat sau un ordin. De fapt nu știam dacă să te numesc „împlinire”. Am hotărât să las ceva timp să treacă.

noiembrie 1998 - 5 ianuarie 1999

Kușadası-Turcia - Cernavodă



Brief



Jurăminte de viață nu faci vântului decât dacă ești pe o corabie. Dar la frumusețea adevărată te închini.

25 iulie 1999

Kușadası



Brief



În mariajul cu singurătatea tristețea este unica soluție. Și ca să te ascunzi în scris ai nevoie doar de un pas. Este clar. Te întorci la Inxarius, de exemplu. Chiar îți este dor de Terry Vickers și de Biscar, de Allison Baxter și de Cititorul de Gânduri, de flota Ra și de Amprentele lui Hamlet.

Tristețea ca soluție… Mda! Aici trebuie să te întâlnești cu Ieronim, pierdut și el prin pustiul castei.

6 mai 2002

Cernavodă











Brief

Dragostea nu este o garoafă pe care o rupi, ți-o pui la butonieră, și apoi, după ce trece seara festivă, o arunci la gunoi ca pe un rest inert și vegetal.

8 iunie 2002

Cernavodă



Din gândurile lui Ieronim



Coloane rebele de berberi rătăciți, ca plauri stingheri se înfig în nisip purtat de ape antice. Regina Oboselii trage după ea amurgul, desfrunzind patetice oaze.

14 martie 2003

București



Brief



Era, probabil, unica noastră șansă, aceea ca noi să ne fi născut fără părinți. Noi doi ne-am fi împlinit cărările cerute de soartă… absorbind polemicile divine și uitând complexele viscerale.

15 martie 2003

București



Din gândurile lui Ieronim



Crezusem că mi-am creat propria lume. Singura și adevărata mea citadelă. Am alergat de nebun pe unde am văzut cu ochii, și munte sau câmpie mi-au fost totuna, căci căutarea mea a fost una singură. Chiar mi-a fost teamă de mine însumi. Au fost momente când, în pribegia mea prăfuită, zădărnicia mi-a fost companion. Pe Ea…

retro august 1992

Cernavodă



[1] Vezi „Din gândurile lui Ieronim” din 21 februarie 1996
1