LOCURI DE BASM

Doar câteva zile am luat la pas dealurile Ardealului. Locurile copilăriei mele sunt fastuase. Le-am văzut cu ochi copilăriei mele de atunci și fiecare piatră, ceea ce nu se întâmplă peste tot, era la locul ei. M-am bucurat de construcția veche în care am copilărit, de firele de iarbă crescute pe lângă ea. Soarele se strecura cu greu printre crengile copacilor bătrâni de acum, pe care i-am lăsat doar pui.
Oamenii aceea calzi, care sunt gata să-ți sară în ajutor la orice oră, încă erau acolo. I-am văzut, i-am salutat cu căldură, cu toate că cei mai mulți dintre ei, erau doar rudele celor cu care eu am trăit odinioară pe acele locuri de vis. Au ascultat cu nesaț poveștile mele, legate de acele locuri, dar mai ales de rudele lor, cele mai multe plecate printre cei drepți. Ne-am ascultat în final opiniile și am ajuns la frumoasa concluzie că este nemaipomenitul loc, în care nu se întâmplă nimic.
Biserica în care am fost botezat, acel lăcaș în care m-am zbenguit în zilele de sărbătoare când mergeam cu mama și cu tata, a rămas acelaș loc de pioșenie, care mă lăsa mut de câte ori îi treceam pragul. Acum mi s-a întâmplat același lucru, doar respirația mai îmi șuiera greoaie de efortul până la ea, iar ochi căutau calici locurile în care odinioară stăteau părinții mei, balconul de la care cântam uneori în corul biserici, alături de mica orgă. Spun uneori, pentru că de cele mai multe ori se găsea un prieten de joacă să mă facă să râd și atunci eram dat afară de cei mai în vârstă, pe care și acum privindu-i în ochi minții mele, mi se păreau deosebit de serioși; gravi.
Am căutat potirul cu apă sfințită, mi-am scăldat degetele acolo și dintr-o dată m-am simțit copil. Străfulgerat de trecerea timpului, n-am mai putut alerga către scara ce urca la orgă, deși am încercat, picioarele n-au mai vrut să mă ajute, iar mintea mi-a fost trezită la realitate de fiul meu, pe care văzându-l, am simțit ca și cum el aș fi eu, spionat de o persoană serioasă, gravă. Bineînțeles că nu era slujbă, așa că n-am fost nevoit să-mi alung fiul afară la joacă, l-am luat de mână zâmbind de fericire, pentru că mă aflam acolo.
Soarele s-a hotărât repede să ne părăsească printre brazii bătrâni. Am găsit adăpost și ne-am învelit cu plapuma în plină vară, ferindu-ne de aerul tare de munte. Dimineața a venit în liniște perfectă, după o noapte odhnitoare, alte locuri de basm ne-au deschis calea, către locurile trecute.

Dragoș NONCIU