Sssst... Ascultă vântul și taci. Îl auzi cum șuieră? Ești doar tu, în camera asta mică și strâmtă, și îl auzi cum se agită acolo, afară... De ce stai în mijlocul camerei? Þi-e frică?... Mai vezi colțurile camerei? Mai știi ce este acolo, în întuneric? Esti singur și nimeni n-o să te audă straigând... iar vântul o să-ți absoarbă vocea și o să amuțești. Încă nu ți-e frică?... E bine atunci, ești un curajos... Te văd cum te uiți în jurul tău și cauți ceva. Ești puțin agitat. Ah, da, cauți ușa, nu-i așa? Nu are rost să te las să cauți în continuare ceva ce nu există. Deci îți spun eu... Camera în care te afli nu are ușă. Ai ajuns aici din voința mea, din dorința mea pură de a descoperi, din setea de cunoaștere ce mă mistuie prea tare ca să o pot ignora. Nu vreau să-ți fac niciun rău, nu te îngrijora pentru viața ta... Egoismul din tine vorbește... nu era nevoie să-mi spui... Nu vrei să faci câțiva pași spre obscuritate? Haide, te rog eu... Numai câțiva... Da, știu că e întunecat. Acolo pândește necunoscutul, ceva ce depășește puterea ta de înțelegere și chiar capacitatea ta de a-ți imagina o utopie nebuloasă, o lume fantastică în sute de dimensiuni care te reflectă pe tine, omul, în feluri în care nici nu ai visat... Mă mai asculți? Acolo, cum stai jos și asculți vântul, ești atât de mic... Dacă ma ridic pe vârfuri ești și mai mic... Și dacă mă agăț de un nor și te privesc aproape te pierd... Mă face să mă gândesc... Ești, și da, și eu sunt, un organism microscopic, o celulă din miliardele existente, o noțiune insignifiantă care capătă proporții numai în spațiul în care este cunoscută de altele ca ea... Dar dacă ești complet singur?... Ce faci atunci? Dispari? Nici vorbă... Tu încă exiști, dar numai pentru tine, reprezinți ceea ce vrei tu să reprezinți pentru tine, dar ești nimic pentru restul, chiar nimic... Îți dai seama de asta?! Ah, dar nu m-ai urmărit... Șuierul vântului te-a fascinat de-a dreptul și ți-e și frig... Mai poți? Mai poți, cum să nu... doar ești un om și oamenii au limita la infinitul abstract și plasma în care se scaldă și din care sunt compuși. Negura e cladă, să știi... Încearcă doar... Spui că nu ți-e frică... Uite-o umbră! Da, în spatele tău! Nu o vezi? Uite-o acum acolo, lângă mâna ta întinsă. Încă nu o vezi? Se înmulțesc umbrele și toate te vor... pe tine, numai pe tine... Nu le auzi șoaptele? Te cheamă, vor să te tragă după ele, în abisul amintirilor tale zbuciumate și ale unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată. Nu o să mai fii tu, ci doar unul dintre ei toți, cu uniformă și cu privire goală. Stai în lumină, nu te depărta... poate te prind... Acum ți-e frică?... Ești singur, cu umbrele care te împresoară, cu lumina firavă în care te scalzi și se numește prezent și... și mai e și negura deasă din jurul tău... viitorul... Și vântul s-a oprit acum... Și e liniște... Mai ești aici?... Mai bine... Tu te-ai întors la viața ta și ai uitat tot ce s-a întâmplat acum. Absolut tot. Dar eu... Și știu de ce ți-e frică... Știu de ce mă tem: de ce va urma...