Ne-am îmbarcat în mașină într-o sâmbătă dimineață - soția mea Leni, fratele meu Doru și cu mine. Puțin după prânz am ajuns în Turnu Măgurele. Primul lucru a fost să căutăm un hotel. L-am găsit imediat, de altfel singurul din oraș, un bloc mare și pustiu. Era lângă parc așa că, înainte de orice, am început să explorăm împrejurimile.

Parcul era practic neschimbat. Copaci bătrâni, multă verdeață, bănci pe aleile care se uneau radial în centru. Teatrul exista încă, dar părea nefolosit de ani de zile. Chioșcul pentru fanfară era și el, refăcut. În jurul parcului felinarele erau cele dinainte de război, vopsite de curând, cu becuri așezate ca o inflorescență. Se vedea că edilii orașului au încercat să mențină cât mai mult din farmecul vechiului oraș.
Lipsea în schimb Tudorică dorobanțul. În locul lui era un grup statuar modern, impozant, tot despre Războiul de Independență. Numai că părerea de rău a fost de scurtă durată. L-am regăsit pe Tudorică la vreo 100 metri, într-un părculeț amenajat special, încadrat, așa cum îl știam, de cele două tunuri. L-am salutat și am mers pe lângă el spre casa bunicilor.

Casa era la locul ei.
- Ce facem, intrăm ?
- Cum o să intrăm, nu cunoaștem pe nimeni.
- Ba eu intru.
Și am intrat. După mine Leni și Doru. Un copil, văzând oameni străini, o strigă pe mama. Apare stăpâna casei, o femeie pe la 35- 40 ani.
- Ne scuzați, știți, noi am copilărit aici și am venit să revedem locurile.
- Vai de mine, sigur că da, poftim !
Aflăm surprinși că între timp casa nu mai fusese vândută, doamna era fata celor care cumpăraseră casa de la bunici. De altfel în ’89 era trecută pe lista de demolări, încă un an și dispărea.
Ne-am plimbat încet prin curte.
- Uite, acolo era nucul ăla cu trunchiul în curtea vecinilor, subiect de veșnic scandal. Ne umbrea toată curtea, toamna ne umplea cu frunze și coji dar vecinul susținea că n-avem voie să culegem nuci.
- Nici cireșul nu mai e. Iar în fundul curții erau niște corcoduși. Știi, tatamare făcea numai țuică de corcodușe.
- Paralel cu casa era stratul de flori, petunii și regina- nopții. Seara când se deschideau se umplea curtea cu aromă.
- Uite terasa unde juca tatamare șaizecișișase cu unchiu’ Costică, fratele bunicii.
- Magazia de lemne nu mai e. Nici WC-ul din fundul curții.
- Da, dar pivnița e la locul ei.
Aici intervine stăpâna casei.
- Eu lucrez la primărie, am trecut prin multe case, dar să știți că e cea mai bună pivniță din tot orașul. E singura placată cu cărămidă și pe pereți și pe podea. Vara e de-a dreptul frig înăuntru.
- Și încă ceva, adăugă ea. Vedeți cuibul de rândunici de sub acoperișul terasei ? E același, nu l-am stricat niciodată. Se zice că poartă ghinion.
La gândul că generații de rândunici veniseră primăvara timp de zeci de ani în același adăpost, mă trecu brusc un fior.
Leni mi-a povestit ulterior că, la vederea casei, deși nu mai fusese niciodată, se simțea la fel de emoționată ca și noi. Dar asta n-o împiedica să-și facă datoria pe care singură și-o asumase – poze, multe poze.





Ieșim cu toții la poartă. Doru își amintește:
- Pe partea cealaltă stătea un băiat de vârsta mea cu care mă jucam toată ziua, Marian Beșciu.
- Păi uite-l, tocmai vine din oraș, zâmbește gazda.
Ne prezentăm și ne îmbrățișăm.
- Ce faci ?
- Ce să fac, aștept pensia. De când s-a stins Combinatul chimic, Turnu e un oraș mort. Toți copiii pleacă la București sau prin alte părți.
Mai sporovăim ceva vreme cu Marian și cu gazda, după care facem schimb de adrese de email pentru poze și ne interesăm de un restaurant unde să putem mânca.

După masă ne plimbăm vreo două ore prin parc și apoi spre marginea orașului, asta însemnând câteva sute de metri. Am revăzut clădiri vechi – catedrala, spitalul, tribunalul și -surpriză- intact, turnul de apă al orașului, care domina maiestuos tot cartierul.
După care ne-am pus problema:
- Unde vedem meciul, la hotel sau jos în restaurant ?
Era vorba de Belarus – România, meci pentru calificare.
- Stai puțin, eu am un fost coleg de facultate în oraș, Ilie Voicu.
Îl sun pe Ilie și îi spun că sunt în Turnu.
- Unde sunteți ? În fața hotelului ? Așteptați acolo, vin să vă iau.
Am petrecut la el o seară plăcută. De altfel, cu excepția lui Doru ne cunoșteam cu toții, în iunie tocmai fusesem într-un weekend la Bran - câțiva colegi de facultate cu soțiile. Am văzut meciul, ne-am bucurat de victorie, am povestit… Ilie lucra încă la Combinat, la singura secție care mai funcționa, cea de azotați. Îngrășămintele sunt singurele căutate la export.
- Mâine dimineață ce faci ?
- Ce să fac, n-am nicio treabă.
- Nu vii cu noi ?

Așa că duminică dimineață l-am îmbarcat pe Ilie în mașină pe post de ghid și am plecat la Dunăre. Am văzut Combinatul, cât mai rămăsese din el, am văzut noul bac pentru traversat Dunărea ce urma să fie inaugurat la sfârșitul lui septembrie și, cel mai important, am fost la ruinele vechii cetăți Turris, loc unde nu mai fusesem niciodată. Pentru noi, copiii, era prea departe de oraș. Cetatea era importantă nu numai din punct de vedere arheologic -se vedeau săpături proaspete- dar și simbolic, de aici venea numele orașului.





După care am trecut pe lângă oraș și ne-am îndreptat în direcția opusă, până la podul de peste Olt. Ilie ne-a arătat grădina lui de la marginea orașului și locul de pe malul Oltului unde fac turnenii plajă în timpul verii.

Ne-am întors acasă la Ilie. Margot, soția lui, ne-a servit ospitalieră cu niște gustări. Ilie a scos de undeva o afinată de care era tare mândru. Au băut Leni și Doru, eu urma să șofez peste 400 km. La despărțire, evident, schimb de adrese de email. Cu speranța că ne vom revedea în octombrie la București, la întâlnirea de 35 ani de la terminarea facultății, ne-am luat rămas bun.

Până să ieșim din oraș am oprit câteva minute la gară. Era un loc de care ne legau multe amintiri, noi făceam naveta Turnu- Constanța de vreo două- trei ori pe an.
Doru, văzând havuzul din fața gării, și-a amintit că are acasă o poză cu mama noastră, elevă de liceu, făcută acolo.

După care am plecat spre casă cu inimile pline și cu sentimentul că două zile am fost iarăși copii.