agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-09-15 | |
Ssst! Niciun glas, nicio mișcare. Vreau să știu dacă este aici. Mirosul, da, mirosul e aici, dar nu-I simt și căldura. Nu mișcați! Nu, nu tu, nici tu, nici… Tu! Ai fost cu el. Þi-a rămas pe degete strângerea lui. L-ai văzut… Spune-mi, a rămas la fel? Cum îi sunt buzele? S-a tuns? Era răcit? Tot, vreau să știu tot. Hai, spune odată. Eu stau aici și ascult. Promit că sunt cuminte, numai spune-mi. Povestește…
Nici nu mai țin minte când l-am văzut ultima oară… Era… acolo. Pur și simplu era lângă mine, o prezență vie, pulsândă. Îi simțeam bătăile inimii. Am vorbit, ca întotdeauna, despre de toate. Despre univers și anii lumină dintre noi, despre moarte și moartea conștiinței, despre jocurile copiilor și jocul manipulării și cruzimii, despre inocență și inocența murdară, despre realitate și visele care devin vise sau realitate, despre picăturile de ploaie care ne-au udat și despre furtuna care se dezlănțuia în afara noastră. Poate dacă aș fi știut de atunci că va fi ultima dată… Îl amuzam și mă ținea în brațe și eu puteam, aveam voie să râd și să plâng liber. Cum de-mi amintesc toate astea?... E atât de cald aici… Te rog, nu-mi da drumul. Niciodată… Lasă-mă să te privesc! Nu! Nu pleca! De ce nu-I pot vedea chipul? De ce l-am uitat? Prost, proastă, foarte proastă. De ce trebuie să fiu atât de haotică și amețită și să uit ceea ce nu trebuie să uit, dar să rămân cu toate prostioarele în cap… Haos… da, asta nu am uitat. Când eram noi, stârneam haos. Se ridicau valuri de praf sub pașii noștri și fiecare piatră pe care pășeam scrâșnea teribil. Păsările își luau zborul speriate cu mult înainte să fim aproape și hârtiile se împrăștiau în aer, smulse de haosul nostru. Numai râsetele noastre, puternice, spulberau zidurile decenței, etichetei și normalului și stârneau priviri scandalizate de o asemenea cutezanță și dezordine. Dar nimeni nu se apropia. Nimeni nu îndrăznea să tulbure haosul nostru minunat în care ne scăldam și îi tulburam din închistare. Nimeni, nimeni. Dar tu știi, nu-i așa? Doar i-ai strâns mâna nu demult, pe când eu?... Oare cât timp a trecut? Pentru mine e prea mult, e eternitate, oricum ce contează niște cifre pentru voi?! Timpul fiecăruia diferă, are un puls distinct și se măsoară în clipirea ochilor. Există timp în haos? Poate. Nu-mi amintesc. Atunci eram suspendați undeva departe, dar totuși vă apăream și vouă în față, ca niște stafii sau strigoi de care vă temeți atât. Apoi… iarbă verde… apă multă… fân… râsete… priviri confuze și totul e acoperit de o ambiguitate extremă încât nu-mi mai dau seama ce am trăit și ce mi-am închipuit. Dar el a fost acolo și știe, trebuie să știe. Vreau exaltarea și detașarea aceea înapoi, vreau s-o gust în liniște și pe deplin conștientă, trează. Promit că n-o să mă mai îmbăt de la prima înghițitură, la prima pală de haos. Dar nu promit că mă mai întorc. Depinde dacă vă uit sau nu. Nimic nu mă mai leagă de aici sau acolo sau acum. Dar picioarele mele încă stau pe pământ sau pe impresia mea de pământ. Impresie… N-am reușit niciodată să-i pătrund în hățișul gândurilor. Nu își face păreri. Cât de liber poate însemna asta? Și cât de real? Poate că… E cumva un test? Da, iar acum mă asculți amuzat și aștepți să prind șmecheria și să ne vedem din nou, să râdem amândoi. Unde ești? Unde te-ai ascuns? Să știi că te caut!... Aici? Sau aici? Nu? Dar aici? Nu? Nu. Nu. Nu. De ce nu? Nu-l mai ascundeți, hai să terminăm jocul odată. Lăsați-l să iasă și să-mi spună ce am câștigat. Poate haosul… Dă-te lao parte, vreau să văd. Unde e? Nu mă supărați. Nu sunt frumoasă când mă supăr și nu vreau să vă crestez retinele cu furie. Va ocupa amintiri prețioase și le va otrăvi pe cele din jur. Aduceți-l! Acum! Chiar acum! Împingeți-l în față să-l văd și voi fi din nou cuminte. Promit. De ce vă uitați cu ochii ăștia goi la mine? De ce? Mă compătimiți? Credeți că m-am îndrăgostit de el și m-a părăsit, iar acum îl caut ca o nebună? Ha ha ha. Naivilor… N-ați văzut? Sunt nebună demult și da, pe el îl caut, dar nu de el m-am îndrăgostit. A, nu, așa ceva nu… Dar el știe cum să stârnească haosul. Păstrează scânteia învelită în frunze de pelin și petale de flori de măr. Eu asta vreau… să-i fur o scânteie… Și nu pot decât dacă o fur cu totul, așa, învelită, sau dacă îi fur din ochi o scânteie și îi aprind pe ai mei. Așa îi mai rămâne și lui puțin haos și nu aș vrea să-l pedepsesc nicicum pentru că, în fond, el mi-a dezvăluit desprinderea. Să zbor am învățat singură… Dar am nevoie de chipul lui, de privirea lui, ori acum ori în amintiri. Dar l-am uitat. Așa că vă rog, ajutați-mă, și nu-l mai ascundeți. Toată realitatea și ordinea asta mă obosesc și mă plictisesc. Mă usuc din interior, dar la exterior prosper. E doar o altă contradicție de-a mea. Mă mir că nu m-am rupt în două până acum, dar cred că asta se va întâmpla în curând. Doar haosul mă poate ține întreagă, îmi poate da aderența necesară să nu diaspar. Așa că îl caut… Unde ești? Știu că nu ești departe. Te caut… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate