Avertisment: textul nu este o plangere-de-mila!

Zilnic caut un remediu în poezie. Remediu pentru ce? Remediu pentru incapacitatea mea de a iubi, pentru nopțile pe care le pierd în depresie, pentru femeile pe care nu le-am strâns în brațe, pentru surâsul pe care-l aștept de la mine, de la Elia(personajul meu, nu-l dau nimanui, regret), de la faptul-de-a-fi-împreună.
Poate cineva cunoaște felul prin care ne stârpim fantezia? Prin imbecilitățile rostite, prin urdoarea care ni se transformă în picături de gândire pesimistă, prin dorința de a fi mai "raționali" în speranța găsirii unor temeiuri pentru tot ceea ce există independent de noi. Dar nu e fantezia cheia pentru spirit?(dacă ar fi să-l imit pe "sir" Jung) Te gândești la multe probleme care nu pot fi rezolvate? Acum există un remediu: poezia. Te retragi, scrii, bagi taică defulări peste defulări..și mai pretinzi să fii un niscaiva poet. Rușine Camil Camil, aș vrea să-ți tai creanga de sub picioare, nemernic fățarnic. Ești la fel ca restul defulaților romantici, evident pentru Eminescu ești doar o batistă pătată alandala cu "Flori albastre" nazale. Ești degetul mic pentru restul poeților, dragule defulator sau defulant, ei sunt arta în sine. Tu mai întâi învață să conduci căruța, fiecare mare scriitor a început cu asta, apoi vin lucrurile mai complexe. Niciodată să nu uiți de harnașament, e piesa esențială. Și să nu te hrănești cu întuneric, eu am făcut ulcer.
Poezia este pentru mine purificarea, este exprimarea experiențelor absconse, a "colților" uscați de pâine, a cerului din tine aruncat într-o plasă de îngeri. Poezia este pasul spre nebunia pură, lirismul absolut, în care ai uitat să uiți..pas pe care nu ești obligat să-l faci. Eu unul m-am lecuit de alte lumi, e cazul să arunc cu bățul deasupra unei bălți calice din vestul lumii mele, să vă plimb cu vâslele prin creier, să vă fac să călcați în poezie..