Totul a-nceput nevinovat, implicând fără voie două suflete, care din păcate cred și sper că nu doresc să ajungă pe tărâmul suferinței și al durerii. Aceste sentimente pleacă din iubire, se nasc odată cu ea, nu pot trăi separat. Iubirea nu se clădește decât cu răbdare și multă voință. Am curajul de fiecare dată să mă ridic și să pornesc din nou. Eu sunt acel ceva care se lipește de sufletul scăldat în lacrimi de iubire.
Te-am așteptat până târziu, știam că ai să vii în târziul meu încărunțit de atâta așteptare, ți-am lăsat de la o răscruce până în fața ușii, boabe de grâu amestecate cu cenușă, să poți găsi drumul. Ai știut că sunt de la mine, le cunoșteai de undeva din alt timp. Nu mi-a fost teamă de păsări că-mi vor lăsa cenușa doar și că pe aceea o va lua vântul. Tu ai venit mai repede decât păsările...mai repede decât vântul...marea mea șansă, unică, înainte ca iarna să-mi bată cu crengile goale în geam.
Þi-a fost dor de toate astea...ți-a fost dor de tine și de aceea ai întârziat, să poți strânge bob cu bob. Cenușa ai lăsat-o pe drum, nu ca să știi să te-ntorci, ci să acopere petale de magnolii înflorite toamna...în speranța că poate vom vrea într-o zi să ieșim de mână la plimbare. Și nu vroiai să călcăm în cenușă, mai putea fi în ea câte o umbră de jar, ce ne va fi rănit tălpile goale.
Te-am așteptat până târziu, știam că ai să vii, te-am chemat de-atâtea ori cu atâta ardoare, încât nu puteai să nu auzi de la mii de ani depărtare. Silueta ta era dăltuită în mine, nu eram completă dacă nu veneai să-ți găsești locul. Ai venit, tu cu pâine...eu ți-am întins vin, în pumnul tău erau boabe de grâu, boabe de suflet ce-mi vor ostoi foamea...în cupa mea, vin vechi ce-ți va alina setea. Și dacă mâna mi-a tremurat o secundă, a fost din cauza anilor în care...ai intuit bine...te-am așteptat. Bine ai venit! Nu te speria de fluturii albi înghețați din păr, mai am mii de fluturi colorați...în suflet...care așteaptă să zboare înainte de prima zăpadă de noiembrie.