oamenii trec strada. trec viața. uneori pe roșu. lucrurile acestea se întâmplă pur și simplu. din neatenție. din grabă. ai fi crezut că ție nu. că li se întâmplă doar altora.

apoi vine patrick. mă întreabă ce mai fac. el ce mai face. el are alte priorități acum. de fapt pe cine ar mai interesa azi ceva despre aristotel. pe mine m-ar interesa. bine. doar pentru că suntem prieteni îmi vorbește puțin despre aristotel. altfel nu și-ar mai răci gura de pomană. morții cu morții îmi spune.

nu suntem triști. patrick nu e trist.

într-un mod straniu patrick e mereu grăbit. să nu-l rețin. mai bine îmi povestește despre vecinul lui care s-a sinucis cu detartrant. spăla weceul și chiuveta. eu nu aș face una ca asta. nici eu. patrick nu e trist. e puțin grăbit. niște chestii. totuși de ce m-am sinucis în felul acesta cam ca o proastă. îi spun că nu știu. el are oricum alte priorități, treaba mea. eu nu mai am nicio prioritate. de aceea.

aș vrea să-l întreb despre vise. știu că e tare în vise. imaginația lui e scara mea de incendiu. nu îndrăznesc să-l întreb. îl las să-mi vorbească despre realitate. e grea ca o ancoră.

aș vrea să știu dacă de la fereastra lui se vede marea. el nu mai termină cu vecinul cu detartrantul. probabil că nu. îmi imaginez totuși că vede marea atunci când îmi vorbește despre aristotel. și asta numai pentru că suntem prieteni. și numai foarte puțin.