Inițial, am vrut să pun două puncte după titlu și să scriu „: Mișa”, dar mi-am dat seama ulterior că aș comite o gravă greșeală. De ce? Simplu: într-un fel, sau altul, toți suntem sinistrați de ceva.
Apelând la o logică primară, reducerea la „uni-neuron”: nu le poți avea „pe toate”. Dumnezeu le-a dat cu măsură, și nu e scopul rândurilor ce urmează să judece nici „de ce…(?)”, nici „cum…(?)”. Cert e însă că nu există un numitor comun (altul decât lutul): poate unul din motivele pentru care noțiunea de unicitate aferentă fiecărui individ, e chiar mai mult decât o cinetică și un echilibru potențial indivizibil cu structura intimă ce formează caracterul ulterior, elementul primordial de departajare și diferențiere.
Ideea de zodiac, de exemplu, este poate una din cele mai mari abureli inventate vreodată, o „găselniță” bazată pe pură statistică, la care s-a asociat o îmbârligătorie și mai mare, pentru a spori confuzia: influența planetelor. Hai să fim serioși: … cât de păcălici trebuie să fii, să crezi cu adevărat argumentația și predicțiile aberante oferite zilnic? Și totuși, sunt o mulțime care „pun botul”… pentru că le place să pună botul. Mai, mai că aș pune pariu că vecinătatea cu disperarea unui astfel de credul devine (o) loco-motorie pentru încă o zi sclavie la gradul infam de rutină, din rutina rămasă neconsumată, dar pe cale să…
Speranța rezultată, consumată poate întâmplător, devine doar o sursă de „curent alternativ”, cu o frecvență atât de joasă, că ar fi în stare să dărâme orice punte redresoare de curent continuu, iar din nefericire suntem conectați la un flux continuu, ceea ce produce invariabil deziluzii și frustrări greu de remediat și de multe ori pe termen lung.
Marea majoritate caută „service-ul” exact acolo unde Afrodita nu și-a luat licența de mecanic niciodată, dând de diletanți deloc iluzorii, dar cu pretenții exclusiviste de iluzoriu: Bahus, Drogus, sau chiar ultimul Tarot.
Nu trebuie să fii geniu pentru a avea o personalitate puternică, tot așa precum nu trebuie să ai o personalitate puternică pentru a fi geniu. Și nici nu e nevoie de așa ceva pentru a avea rolul tău bine definit. Nuanța, deși sensibilă, departajează aparent invizibil pic-urile într-o mare agitată de caractere, din care se desprind abia în final, sau chiar după final, cele cu amplitudine, într-o cromatogramă în care uniformitatea așa-zis „zodiacală” e doar orbul-minților-de-găină. Spuma valurilor, dominate de orgolii, este doar „albureala” unor medii cu porozități și densitate îndoielnică, exact acolo unde sunt atrase privirile neavizate, sau chiar novice. Neînțelesul, necunoscutul rămâne și va rămâne probabil încă multă vreme în adâncuri. Mai toată lumea caută. E greu să ajungi la el. Presupunând chiar că, într-o perpetuă dorință de autoperfecționare, „sapi în mare” după el, volumul de necunoscut devine o presiune atât de puternică, încât dai de un alt gen de depresie: incomensurabilitatea propriei necunoașteri. Simți atunci că nu-ți mai găsești locul, totul în jurul tău, deși poate neschimbat, capătă distorsiuni aberante și iar te duci la service-ul, unde aceeași (alta, tot aia) și aceiași „meseriași” măresc pagubele deja existente, hrănindu-te numai cu iluzia că ți-au făcut treabă bună. Un „RCA” de serviciu, al unui alt vinovat, de fapt nu există. Deci plătim. Degeaba ne mințim. Coliziunea cu slăbiciunea și nivelarea la inapt „zodiacal” ne aparține.
Mi-ai zis: „-Dă-mi să fac ceva, orice…”
Pentru că te cred un geniu, uite, îți dau ceva ce știu sigur că o să poți, dacă vrei:
-Fă-ți o poză și dă-ți-o singur la asigurarea pe viață, ia-ți o pauză la automutilare, investește în propria sănătate și mai mult ca sigur vei fi despăgubit pentru accident.
Nu de mine… chiar de tine.
Mie și celorlalți nu ne rămâne decât să te iubim așa cum ești și mai ales cum vrei dori să fii. Nu există cinematică ireversibilă la stadiul ăsta, numai echilibrul potențial afectat de balansul cu slăbiciunea. Revelator știu că ai, îți mai trebuie doar fixativ. Parcă am auzit un developat zicând că l-a găsit în ziua de mâine.