prin pereții casei umbla apa. tablourile nu stăteau atârnate.
roletele scrâșneau de fiecare dată când lăsam să intre soarele sau arestam luna.
becurile pâlpâiau nevrotic ca într-un salon de tortură.

dar somnul nostru era o plutire perpetuă.
mereu noi cearceafurile adunate sub tine evadate din preajma mea.

eram o flacără rece. nici măcar o floare. florile sunt banale dacă nu știi
din ce unghi. tu știai. unghiul tău se schimba ca acele ceasului. la fiecare secundă
mă recunoșteai. în aceeași secundă mă nega oglinda.

nu se întâmpla mai nimic fiecare fleac era sucit răsucit și apoi întins ca o rufă.
în mintea noastră toate erau noi chiar dacă locul însuși se surpa.

rareori eram unul. tu în colțul tău eu în pervaz. cu genunchii aduși la bărbie
un motan la tălpi altul pe umăr și vrăbiile dincolo de geam. o carte aruncată pe aproape.
îmbrăcată succint într-o pânză cu glugă. un capucin. iar tu murdar de toate culorile.

în colțul tău creștea altă lume în al meu cea deja inventată se ostenea.
viața se petrecea singură și uneori sosea în vizită. clandestină tăcută ca revelația - sfinților.

până când au secat pereții și am ieșit din ei ca din piele. amândoi proaspeți amândoi
foarte fini și uscați. gata de întâmplare ne-am tăiat în ea. locul a căzut în noi prin deschidere.
iar ceasul a început să producă timp în loc de fețe.

desigur aș putea să te strig altfel acum. dar nu mai sunt noi cearceafurile adunate sub tine.

____
Copyright Adela Setti