când am aflat prima oară
că am o boală incurabilă
și gravă și m-am bucurat
era o șansă să scap
să nu ajung în carusel la forjă
să topesc argint în cap.

am deschis larg ochii
și-am bătut scânduri si cuie
și la uși și la ferestre
și m-am ascuns în beci
și zâmbeam ca pot să ma bucur
de un rol adevărat
de evadat și de singur
de întâlniri cu utopii
familiare.

astfel m-a gasit realitatea
unui uriaș ce sta cruciș
impiedicat pe Caleea Lactee
și ținea uimit întregul pământ
în propria lui palmă

și pe undeva pe-acolo
eu îl creeam pe el
cand stam ca un micron în beci
în casa mea
in orașul-țara-planeta mea
în palma lui uriașă

și mai mult am riscat
în vidul lui interzis și plat
am creat uriașul propriului meu uriaș
ce ținea pumnul închis
și-n care o particulă
în noaptea pumnului său
îl cuprindea pe uriașul meu
care mă ținea și pe mine
cu toata planeta
în palma lui
și toți
în pumnul uriașului
uriașului meu.

plin de dorinți
am uitat că timpul meu era limitat
și clepsidra mea s-a spart
refuzând să-mi iau porția la timp
de handicap.

ciudat a fost atunci
încă o dată regia
a mai schimbat din final
m-a lăsat în timp să aberez
despre și atemporal.

și am ajuns să mă plictisesc
că nu găseam nici un final
să pot sterge din univers
atâta carne de uriaș virtual.

ma voi gandi la un happy end
uitat pe țeavă
de trăgaci
de cei dragi.

de mâine mă nasc
posibil condamnat
la libertate
contra-real.