Când bunul meu prieten a început să-mi povestească această întâmplare, pe care acum aș vrea să o împărtășesc cu voi, nimic nu anunța, că un drum aparent banal urma să se transforme, în fapt, într-un eveniment cu repercusiuni cosmice. Pentru că au trecut mulți ani de când povestea a fost scrisă în cărțile lui Dumnezeu, am să vă povestesc doar ce îmi mai amintesc.
Totul a început cu un drum la moara din marginea orașului, pe care trebuia să-l facă în acea seară. Ce căuta acolo? S-a dus după făină. A doua zi avea mulțime de musafiri. Brutarul îi promisese o pâine uriașă și gustoasă cum musafirii lui nu mai mâncaseră niciodată. Pentru ca totul să fie în regulă, i-a cerut să-i aducă făină proaspătă, din cea mai bună calitate. S-a dus neștiind ce-i rezervă viitorul.
Când a ieșit din moară, în loc s-o pornească drept spre brutărie, a pus sacul jos, să-și tragă sufletul. Seara era deosebit de frumoasă, iar soarele ce tocmai se ducea la culcare, îmbrăca în văluri aprins portocalii zarea, îndemnându-te să arunci o ultimă privire în jur. Atunci i-a văzut. Nu departe, la vreo cincizeci de metri, ascunși parțial de o movilă, lângă un cadilac roz, stăteau… cinci spiriduși. Sporovăiau gălăgioși, în timp ce privirile lor iscoditoare cercetau împrejurimile. Se pare că ajunseseră aici din întâmplare. Tocmai când treceau prin sistemul nostru solar, s-a terminat praful magic care alimenta mașina, fiind nevoiți să aterizeze. Locul le părea ciudat, diferit de căminul lor. Căutau pe cineva care i-ar fi putut ajuta. Deodată l-au zărit pe prietenul meu, ce îi privea cu gura căscată de uimire.
- Bine te-am găsit, străine! începu unul dintre ei. Suntem de pe Quindinback, planeta spiridușilor. Numele meu este Willy, iar însoțitorii mei, aici de față sunt: Squichi, Zindy, Mindy și Sfătuilă.
Prietenul meu încă n-avea grai.
- Am plecat în lume, să căutăm ajutor, continuă Willy, văzând că nu primește nici un răspuns. Regele nostru a dispărut și nu-l găsim. Vrei să ne ajuți?
Abia termină mica făptură ce avea de spus că, prietenul meu, care între timp se dezmeticise, își aruncă brațele în jurul spiridușului, hotărât să nu-l scape. Se știe că dacă prinzi un spiriduș, acesta îți va îndeplini orice dorință. Þinându-l strâns, îi zise:
- Willy, promit să vă ajut, dar va trebui să-mi îndepliniți o dorință.
Spiridușii s-au sfătuit între ei, apoi i-au răspus:
- De acord. Ar mai fi o problemă. Mașina noastră a rămas fără combustibil. Ne trebuie praf magic.
- Nu vă pot ajuta. Noi nu avem praf magic pentru mașini. Folosim benzină.
- Hmm! Ce ai în sac?
- Un praf pe care noi îl numim făină și pe care îl folosim pentru a face pâine.
- Am putea totuși să-l încercăm, mormăi unul dintre ei, seamănă destul de bine cu praful nostru, ce ziceți?
Prietenul meu începu să râdă auzind așa idee nostimă, dar le dădu făina. Spiridușii au luat-o și au pornit spre cadilac. Zindy a scos o cheiță de aur din buzunar și, deschizând o ușiță, care părea să fie rezervorul, a turnat înăuntru un pumn de făină. Ca prin minune, mașina a început să toarcă încetișor, gata de drum.
- Lasă-mă pe mine să conduc! îl ruga Mindy, pe Willy.
- Dar știi ce-ai pățit ultima dată! Ai deviat un satelit de pe orbita lui, spuse încruntându-se, Willy.
- Promit să am grijă! Te rog! Te rog!
Willy răspunse cu greu, cumpănind situația:
- Bine, bine, te las și de data asta, dar trebuie să-ți iei carnetul de conducere când ajungem acasă, răspuse cu hotărâre în glas.
-Așa am să fac! Promit, îl asigură Mindy, serios.
S-au urcat în automobil, Mindy la volan, iar prietenul meu s-a așezat confortabil pe locul din spate, ținând ca pe o comoară prețioasă, sacul cu făină. În loc s-o ia binișor pe drum, ciudatul vehicul s-a ridicat ușor în aer și-a pornit în mare viteză, spre planeta spiridușilor. Pe durata călătoriei, Mindy a condus atât de rău încât au răsturnat luna, la fel și stomacurile lor. Abia au scăpat din centura de asteroizi. Erau gata-gata să cadă pe Saturn. Au zgâriat până și vopseaua mașinii, ciocnindu-se de Calysto. Când au ajuns la destinație erau amețiți și le venea să verse. Sfătuilă i-a șoptit lui Mindy:
- Fugi repede și ascunde-te, înainte ca Willy să te transforme într-un gândac!
Mașina aterizase, se pare, în satul celor cinci. Era o minunăție de sătuc. Căsuțele aveau forme de ciupercuțe, cu pălării de toate culorile. Prietenul meu află uimit că erau făcute din marțipan și turtă dulce. Drumurile erau presărate bomboane și caramele. Fiecare casă era înconjurată cu gărdulețe de ciocolată iar în curte, în loc de flori aveau vată de zahăr. Se pare că tare mult le plăceau dulciurile, dumnealor, spiridușilor.
După ce s-au odihnit, Willy i-a pregătit prietenului meu un rucsac cu mâncare și apă, pentru șapte zile și șapte nopți. Înainte de a porni la drum, Willy i-a dat un corn, suflat cu aur, spunându-i:
- Folosește-l numai dacă ne găsești regele. Vom apărea lângă tine, într-o clipă.
A plecat prietenul meu, fără să bănuiască aventurile prin care va trece încrezător însă în propriile-i forțe. A mers ce a mers până spre seară când a dat de o pădure. Dar nu orice pădure, ci una fermecată, căci copacii se puteau mișca dintr-un loc în altul, blocându-i calea. Cum să treacă? S-a așezat jos. În timp ce mânca, mintea lui căuta o cale de scăpare. Nu departe de locul unde poposise, se deschidea intrarea în vizuina unei cârtițe care, simțind mirosul mâncării, ieși repede afară. Tare s-a mai mirat eroul nostru când, cu glas omenesc, cârtița i-a cerut o bucată de plăcintă.
- Hai și înfruptă-te cât vrei, spuse prietenul meu, punându-i o bucată mare, pe iarbă. Cârtița s-a ospătat cu poftă și apoi, pentru că prietenul meu dovedise că avea o inimă bună, i-a spus:
- Știu necazul tău. Dacă vei mânca din această alună, te vei face mic. Vei putea să intri în vizuina mea. Te voi conduce prin tunele până la cealaltă marginea a pădurii.
A făcut întocmai. Când au ajuns, a primit de la cârtiță o nucă pe care, după ce a mâncat-o, a revenit la statura lui obișnuită. A mulțumit pentru ajutor, și-a luat rămas bun pornind mai departe.
Iar a mers el ce a mers, până ce a dat de o câmpie magică, smălțuită cu cele mai frumoase flori pe care le văzuse vreodată, care te îmbia la odihnă. Cum stătea tolănit între flori, îmbătat de mireasma amețitoare, numai ce apare o albină. El, haț cu mâna, o prinde în pumn. Imediat însă, i s-a făcut milă de ea, a deschis palma lăsând-o să plece. Albina și-a luat repede zborul. Nu după mult timp, s-a întors și s-a așezat curajoasă în palma lui. A pus jos două cănițe, una cu nectar galben, cealaltă cu nectar roșu, amândouă dulci și teribil de aromate. Apoi l-a sfătuit:
- Dacă vei bea nectar roșu, vei deveni uriaș și astfel vei scăpa de vraja florilor. După ce vei trece de câmpie, să bei din cel galben. Vei redeveni cum ești acum.
Așa a scăpat prietenul meu basma curată și din această încercare.
Porni din nou la drum, bineînțeles, neuitând să mulțumească albinuței. A mers ce-a mers, până când a ajuns la un fluviu uriaș. Nu departe se vedeau urmele unui pod, dar era clar că pe acolo nu putea trece. Stând pe mal, gândind cum s-o scoată la capăt, zări câțiva pești argintii sub oglinda apei. Tot uitându-se la joaca lor, i s-a făcut poftă să mănânce ceva proaspăt, sătul de merindele din rucsac. A încropit o undiță dintr-un ac și un capăt de sfoară. A pus în cârlig o fărâmă de pâine, și-a aruncat momeala în apă, doar, doar va prinde ceva. Nu trecu mult și-a simți cum undița se îngreunează. Prinsese un pește de toată frumusețea. Dar când să-l curețe și să-l pună la fript, i s-a părut că peștele se uită la el cu atâta durere în ochi, încât i s-a făcu milă și-a vrut să-i dea drumul. Înainte de a sări în apă, peștele a lăsat să-i cadă din gură o sticluță, plină cu o licoare albastră. A ridicat-o în palmă. Sticluță avea o etichetă pe care scria:

Dacă din sticlă vei bea
În pește te vei transforma,
În fluviu vei înota,
La cascada albastră
Peste rege tu vei da.

S-a gândit că multe lucruri i s-au întâmplat de când plecase de-acasă. Din toate a ieșit cu bine. Hotărît, bău licoarea, apoi sări în apă. Simțind transformarea, i s-a făcut frică dar nu mai putea da înapoi. Aluneca repede, tot mai repede. Ajunsese la o cascadă. A aterizat pe o grămadă de oase. Când se mișcă, observă că redevenise om.
S-a ridicat, privind cu mirare în jur. La doar câțiva metri, se zărea o căsuță, asemenea celor din satul spiridușilor, simplă, cu un pat, un scaun, o masă pe care se găsea o farfurie plină cu oase de pește. Se pare că stăpânul căsuței tocmai mâncase. Acum își explica și grămada de oase de lângă apă. Înăuntru, pe scăunel ședea un spiriduș bătrân, simpatic tare. Avea o barbă lungă, albă, trup și față rotundă, iar privirea îi era ghidușă. Când își zări musafirul, lăsă carte în mână, privindu-l pe deasupra ochelarilor.
- Cine ești? Ce cauți pe aici? îl întrebă prietenul meu, pe bătrânel.
- Sunt regele spiridușilor. Aici m-am ascuns de supușii mei.
Văzând că este privit cu nedumerire, adăugă:
- Ai să înțelegi într-o zi. Acum poți să-ți folosești cornul.
Prietenul meu duse cornul la gură, suflând cu putere. Într-o clipă, Willy apăru lângă ei. Bucuros că-și vede regele, Willy i-a dus pe toți, înapoi, în satul spiridușilor.
Toată lumea era fericită, numai regele găsit, nu, chiar dacă se organiza mare petrecere în cinstea lui. Mese lungi au fost încărcate cu fel de fel de bunătăți: curcani întregi, fripți, grămezi de pui, purceluși de lapte. O vacă întreagă se rotea în proțap. Salate bine condimentate, așa cum le plac spiridușilor, tronau în castroane uriașe între munți de pireu și oale întregi cu sos olandez. Răciturile erau pregătite într-o tavă întinsă cât un lac. Delicatesa vedetă era un tort mare cât un palat, ornat cu fructe și frișcă, în vârf cu o figurină de ciocolată având chipul prietenului meu. Sute de prăjituri și jeleuri în toate culorile erau pregătite, gata să fie așezate pe mese. Banane flambate, fierbinți ca soarele de vară, salate de fructe, în vase înalte cât palmierii, de-ți trebuiau scări ca să poți să te servești, fructe glasate și înghețată, pufoasă dar atât de rece că-ți îngheța limba, așteptau să încânte simțurile mesenilor. Toți mâncau și se veseleau. Pe când petrecerea era în toi, Willy a luat un fluier de aur și a suflat în el. S-a făcut liniște. L-a chemat pe prietenul meu și mulțumindu-i în numele poporului său pentru ajutorul dat, l-a rugat să-și spună dorința.
- Vreau să fiu regele vostru!
Au rămas muți de uimire. Doar bătrânul regele, fericit nevoie mare, a dispărut, plecând la ascunzătoarea lui, nesecretă de-acum. Au stat spiridușii, s-au gândit ce s-au gândit, dar trebuiau să-i îndeplinească dorința după cum promiseseră. Până la urmă s-au bucurat că vor avea un rege tânăr. Poate că acesta nu va mai fugi mereu precum cel de dinainte.
Astfel a început o nouă viață pentru prietenul meu.
I-au așezat pe cap coroana spiridușilor, pe umeri o mantie albastră. Ca semn al puterii a mai primit un sceptru
Apoi i-au arătat unde va locui. Palatul era făcut din jeleu, de culoare roșu-vișiniu, cred că era de struguri, cu geamuri din zahăr candel, porți uriașe de ciocolată și c-un turn strălucitor din caramel. Un izvor de lapte dulce curgea de o parte a palatului, iar în partea cealaltă avea un izvor din cea mai aromată miere pe care o gustase vreodată.
Seara târziu, au plecat cu toți la culcare iar noul rege s-a odihnit pe patul lui de turtă dulce. A doua zi, s-au strâns din nou și-au sărbătorit. Au ținut-o într-o petrecere trei zile. În a patra zi li s-a făcut poftă de dans. Au încălțat pantofii și au pornit să joace de mama focului. Pentru că prietenul meu nu știa dansurile lor, i-au dat o pereche de pantofi fermecați, pe care trebuia numai să-i pui în picioare și dansau singuri. Iarăși au ținut-o așa câteva zile. Spiridușii păreau neobosiți dar prietenul meu se cam săturase. Se întreba dacă așa va petrece toată viața. Sărbătoreau de peste o săptămână, când s-a întâmplat ceva ce i-a oprit pe spiriduși. Pe cer a apărut o pată mică, care creștea mereu. Când s-a apropiat, au văzut o pasăre măiastră, cu pene pictate în toate culorile curcubeului. Plutea ușor deasupra tuturor, parcă ar fi căutat ceva, apoi, lăsând să cadă o pană galbenă în palma noului rege, a dispărut în zare. Spiridușii au rămas uimiți. Acea pasăre apărea foarte rar și prevestea schimbări, dar nu toate pe placul lor. Legendele spuneau că dacă aveai câte o pană din toate culorile curcubeului, calitățile se schimbau în defecte și orice om bun devenea rău. Cunoșteau legenda dar n-aveau voie s-o destăinuie prietenului meu. Trebuia să se descurce singur. Ori acesta era atât de fermecat de frumusețea păsării, de culorile strălucitoare ale penelor, încât uită de toți și toate. Porni să urmărească pasărea măiastră. Din când în când, cădea câte o pană pe care el se grăbea să o culeagă. Nu peste multă vreme, avea pene de toate culorile. Atunci începu schimbarea. A uitat să zâmbească, nu mai era blând cu supuși lui, ba chiar țipa la ei. Îi certa pentru cea mai mică greșeală. Nu mai aveau voie să dea ospețe sau să danseze, ceea ce tare-i întristă pe spiriduși căci le plăceau mult dansul. Au început să-l ocolească, nu mai mergeau la el, după sfaturi.
Sătul de noua situație, într-o zi, Willy și-a luat inima în dinți și a spus:
- Ascultă, rege al meu, te-ai schimbat mult de când ne-a vizitat pasărea măiastră. Þi-ai pierdut bunătatea sufletului, ești mereu supărat, nimic nu-ți place. Spune-mi, cum să te ajutăm?
- Să pleci din fața mea, Willy! Sunt conducătorul vostru și fac ce vreau.
Willy se întristă. Regele se purta atât de urât, chiar și cu el. Porni spre bibliotecă să vorbească cu Sfătuilă. Acesta luă un volum dintr-un raft și-i zise:
- Cartea aceasta se numește “Inorogul”. Iată ce am găsit în călătoria prin paginile ei: “Dacă ai găsit toate penele păsării măiastre și ai devenit rău, poți să fi din nou bun dacă iei un fir de păr din coama unui inorog, îl pui în apă și după trei zile bei apa“.
Willy se hotărî pe loc să pornească la drum. Își chemă prietenii și le spuse:
- Trebuie să-l salvăm pe regele nostru. Plec imediat la drum. Voi ce faceți?
- Ne ascundem pe unde putem, spuse Mindy.
Squichi, cel mai curajos dintre ei, luă cuvântul:
- Haideți prieteni, toți trebuie să mergem. Noi l-am găsit, noi i-am îndeplinit dorința și nu l-am oprit când a început să culeagă penele păsării măiastre. Mai mult, el este cel care ne-a găsit regele și era treaba noastră. Dar am preferat să petrecem și să dansăm în loc să-l căutăm temeinic. Eu unul merg. Cine mai e alături de noi?
Sfătuilă, Zindy și Mindy hotărâră să meargă și ei. Împreună erau de neoprit.
A doua zi au pornit la drum. Willy știa, din vechi legende, că inorogii trăiau pe “Þuguiatul“, munte al cărui vârf, acoperit de-o căciulă de omăt, se vedea în zare. Sfătuilă, înțeleptul, se duse la rege.
- Vom încerca să te ajutăm, îi spuse. Lipsim câteva săptămâni. Dar pentru că regele cel bătrân fugea mereu și se ascundea de noi, te sfătuiesc să ne aștepți. Dacă vei fugi și nu te vei întoarce sau nu vei trimite pe cineva care să te înlocuiască, peste zece ani Pământul va fi blestemat ca toți locuitorii ei să aibă ghinion.
Plecă, lăsându-l pe prietenul meu să se gândească la vorbele lui. Trecu pe acasă de unde luă câteva sticluțe cu licori fermecate, căci nu se știe niciodată peste ce greutăți dai într-o călătorie și se alătură prietenilor lui.
La sfârșitul celei de-a treia zi de când porniseră la drum, au dat peste primul obstacol. Cât vedeai cu ochii, în fața lor se întindea deșertul. Nu aveai pe unde să ocolești. Porniră prin marea de nisip, dar nu făcură nici zece pași că auziră un zgomot sinistru. În fața lor, apăru un vierme uriaș. Sfătuilă, care știa despre ce e vorba, scoase din rucsac una din licorile lui magice. Pe sticluță scria:

Dacă din mine vei bea, val-vârtej vei pleca,
Cu viteza luminii, cinci minute putere vei avea.

A băut fiecare din licoare, Mindy mai mult, căci era tare dulce, și au reușit să treacă deșertul exact cum scria pe sticluță, lăsându-l pe vierme năuc.
Au pornit mai departe și după alte câteva zile au ajuns într-o regiune deluroasă. Tocmai treceau printr-o vale, destul de îngustă, când văzură că drumul le era blocat de ceva uriaș și galben. Era o bucată zdravănă de mămăligă.
- Iar s-au certat cei doi uriași, iar cina și-au aruncat-o în drum, zise Squichi.
În timp ce se sfătuiau cum să treacă, căci nu le venea să se întoarcă s-o ia pe altundeva, Mindy, cel mai lacom și flămând dintre ei, s-a așezat jos și a început să mănânce tacticos.
- Uite ce idee bună ne-a dat Mindy. Ce-ar fi să aducem un trol să ne scape de mămăligă? spuse Sfătuilă. Am la mine ceva numai bun de ademenit trolii cei veșnic flămânzi. Aruncă licoarea unei sticluțe peste mămăligă. Un miros îmbătător se răspândi în jur, cale de mulți kilometri. Îndată apăru un trol, care hăpăi tot, cât ai clipi. În afară de Mindy, ceilalți spiriduși erau bucuroși că scăpaseră atât de repede. Trolul era fericit și în sfârșit, sătul.
După ce au ieșit din vale, drumul a început să urce spre muntele căutat. Cu cât urcau mai sus, zilele se făceau tot mai răcoroase, pantele se acopereau cu păduri de brad. Ici colea apăreau petice de zăpadă. La jumătatea urcușului, dădură peste o pajiște întinsă, acoperită cu un strat de gheața lucioasă, strălucind în lumina soarelui ca oglinda.
- Acum ce facem, Sfătuilă? întrebă Willy.
- Nici o grijă. Am o licoare care odată picurată peste gheață o va topi imediat.
Zis și făcut. Odată trecuți dincolo n-a mai durat mult până să ajungă în locurile unde trăia inorogul.
Dar să vezi minune, au dat peste doi inorogi, unul alb ca laptele, celălalt, roșu ca sângele. Sfătuilă le-a cerut să ia un fir de păr de la inorogul alb, nu de la cel roșu. Inorogul alb reprezenta puritate și bunătatea. Au făcut cum li s-a spus și s-au reîntors în satul lor.
Surpriză: regele dispăruse. Nici nu părăsiseră bine satul, că noul rege a fugit și s-a reîntors pe Pământ.
Au trecut repede anii. Se apropia timpul când prietenul meu trebuia să ia o hotărâre. Dar s-a îmbolnăvit. Pe patul de spital mi-a spus toată întâmplarea. Ultima lui dorință a fost să salvez planeta, de blestemul spiridușilor.
În acest septembrie tămâios, venise vremea să întâlnesc spiridușii. Destinul a făcut să-i întâlnesc lângă moara unde începuse totul. Cum luasem deja o hotărâre, am spus:
- Sunt prietenul regelui vostru, deci și al vostru. Mi-a povestit totul. Întorcându-mă spre unul din ei, ce-mi atrăsese atenția prin statura-i nobilă, am întrebat:
- Trebuie să fii Willy, nu-i așa?
- Da, încuviință spiridușul.
- Willy, te-ai dovedit înțelept, curajos, bun și cinstit. De fiecare dată i-ai ajutat pe ceilalți. De ce nu vrei să fii tu, regele spiridușilor? Dacă vei avea nevoie de ajutor, în fiecare toamnă voi fi aici, să vă ajut, așa cum voi putea.
Cei cinci s-au uitat unul la altul, surprinși că nu le venise ideea asta. Au răspus:
- Ne-ai dat un sfat înțelept.
- Dar cum rămâne cu blestemul?
- Pentru că ne-ai ajutat, Pământul este iertat.
M-au îmbrățișat veseli, ne-am luat rămas bun și într-o clipă au dispărut.
Așa s-a terminat, dragii mei, această întâmplare neobișnuită. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă blestemul n-ar fi fost șters.
Din nou e septembrie auriu. Aștept lângă moară, vizita unor prieteni neobișnuiți, spiridușii.