Mi-a plăcut acest "vorbiți șoptește" rostit de singurul bărbat din biroul plin de femei... Nu i-e nimănui la îndemână să fie în minoritate undeva, dar asta nu înseamnă că, personajul respectiv ar avea dincolo de o curiozitate firească, o urmă caracterială de complex... Tinerețea e un atuu remarcabil în adaptabilitatea la mediul înconjurător...
Uneori, dincolo de acest vorbit șoptește, mai și gândesc șoptit... să nu mă aud nici eu... aici e marea dramă... să ajungi să-ți fie teamă de propriile gânduri, să le șoptești sub pragul percepției senzoriale...
Și uite, îmi vin în minte două cuvinte dintr-un cântec scris pe versurile lui Adrian Păunescu - "Dăm foc, dăm foc" și nu felinarelor, cum zicea poetul... dăm foc gândurilor șoptite, și lăsăm în urmă "păduri, păduri ce nici n-au apucat să fie" cum spunea, dureros de frumos, Ileana Vulpescu în "Arta conversației"... Și iar: Dăm foc, dăm foc... și ăsta e un gând șoptit, pe care imaginar, îl împart cu tine... fiindcă tu dormi, cine știe unde, cine știe de când... și poate nici nu cunoști potecile pădurilor despre care șoptesc eu la marginea vremilor... Și nu am nici un drept să te aduc în acest gând... sub steaua nenorocului meu... Acum e mai târziu decât acel mult prea devreme... am mâinile negre de atâta răscolit în cenușă... mâinile mele albe, cu degete lungi, catifelate de mângâierea ce n-a apucat să se întâmple... par albe...dar nu te lăsa înșelat... șopata gândului strigă din toți rărunchii privește cu atenție: albul acesta e negru de funingine, de scrum de cenușă... și-n iarna asta nu se vede nici o fereastră spre primăvară... a început era glaciara... sub albul acesta translucid pădurile au dispărut cu mult înainte de a le da foc eu, în gândul acela șoptit...