Ascultă-mă vorbind cu ochii deschiși spre înăuntru, adormită, cu toate simțurile treze. Ploaie, pași ușori, rumoare de silabe, apă și aer, cuvinte fără greutate, ceea ce am fost, ceea ce sunt, zilele și anii, această clipă, timp fără greutate, apăsare enormă.
Picături mari cad fără oprire peste toată realitatea, parcă dorind să spele nepăsarea, răutatea și lipsa de recunoștință. Ce frig este! Plouă la fel ca în sufletul meu. Ar trebui să se oprească și ploaia asta și nebunia din sufletul meu. Șterge tot, atâta timp cât mai poți! Nu-ți mai aminti nimic! Am stat în ploaie și am ascultat zgomotul picăturilor; în afară de frig m-a cuprins o liniște nemărginită. Liniștea singurătății, liniștea clipelor pe care le-am ales. E dificil! Nu mai am o lume a mea, nu mai fac parte din niciuna, asta simt. Nu am cum să mă încadrez nicăieri, iar la mijloc nu găsesc nimic. Ploaia asta care tot picură din cer, ca lacrimile nevăzute din sufletul meu! Vreau să se oprească, ca și timpul care zboară și șterge frumusețea. Amintirile minunate dispar, înlocuite de altele, nu atât de frumoase ca acelea. Timpul se scurge și nu în favoarea noastră. Ploaia asta tot cade cu încăpățânare, parcă pentru a demonstra că are dreptate, că lacrimile vor picura în suflet pentru totdeauna. Bucuria a devenit tristețe, tristețea s-a transformat în dezamăgire și ajungi să vezi că nu mai ai nimic, nimic pentru sufletul tău care ar dori o oază de bucurie.
Ascultă-mă cum ascult ploaia, nici prea atentă, nici distrată. Pașii ușori, picurați, apa care este aer, aer care este timp. Ziua ezită să plece, noaptea nu a venit încă, chipuri ale ceței la colțul străzii, chipuri ale timpului la colțul acestei fraze. Ascultă-mă cum ascult ploaia, fără să asculți. Asfaltul umed lucește, ceața se ridică și merge, noaptea se deschide și mă privește. Ești tu și silueta ta de vânt, tu și chipul tău de noapte. Traversezi strada și-mi intri sub frunte, pașii de apă cad pe pleoapele mele. Traversezi strada, este ceață hoinărind prin noapte, este noaptea dormind în patul tău, degetele tale de apă îmi umezesc fruntea, degetele tale de foc îmi ard ochii, degetele tale de aer deschid pleoapele timpului.
Ascultă-mă vorbind cu ploaia! Anii trec, clipele revin, auzi pașii din camera vecină? Ascultă-i într-un alt timp care este clipa asta, ascultă pașii timpului inventator de locuri fără greutate sau spațiu, ascultă ploaia fugind pe terasă, noaptea crescând sub arbori. Un fulger și-a făcut cuibul între foi, iar umbra ta îmi acoperă pagina.