agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-11-14 | | Sala Operei Naționale se ascunde în întuneric; încep să răsune niște acorduri liniștite pe care, desigur, nu le recunosc… Mă simt ușor emoționată, îmi adun cuminte mâinile deasupra poșetei și mă scufund în fotoliu. Cortina grea brodată cu aplicații strălucitoare și imaginea încăperii rotunde, împodobită baroc cu multe elemente arhitecturale, mă transportă departe, în locuri pe care cred că le recunosc din alte lumi. Dintr-o dimensiune în care trăiesc ori de câte ori realitatea nu-mi cere dovezi de prezență. Mă tem să nu fiu dezamagită, la final… Greu ar putea egala cineva arhetipul din mintea unui om, mai ales a unui om ignorant, obișnuit să umple golurile cu utopii. Pe Giuseppe Verdi mi-l amintesc dintr-un film al copilăriei. Într-o vreme când primeam doar zece minute de desene animate pe săptămână, viața unui compozitor italian al secolului al XIX-lea oferea o lume de vis… Iubiri în acorduri de simfonie, crinoline cu parfum de camelii, intrigi și decoruri care nu puteau fi suprapuse sub nicio formă cu comunismul bucureștean al anilor `80… “La traviata” oferea refrene de neuitat în uscăciunea vieții seci de atunci. În jur foșnetul se stinge și câteva sute de oameni uită de ale lor și privesc scena în așteptare… Mi se pare uimitor cum reușește muzica să calmeze spiritele într-o atât de perfectă armonie. Oameni care altfel se luptă în războaie, polemizează vehement, trag de același ciolan, își aruncă vorbe lipsite de noimă sau își arogă supremația propriei culori a pielii, oamenii aceștia stau nemișcați și gustă bucurii abstracte de pe urma cărora nu se aleg practic cu nimic… Mă bucur că la acest spectacol am ajuns cu mult înainte de vreme. La ultimul balet la care am fost m-a desființat reacția unei doamne pe care probabil am deranjat-o căutându-mi locul în sală. Se vânduseră și bilete fără locuri, iar fotoliile pe care trebuia să mă așez eu și prietena cu care vensisem erau adjudecate iremediabil. Ocupantele nu se lăsau ridicate și pace! Impozanta doamnă (îmi amintește de o profesoară de fizică din liceu – imposibil de digerat…) din balconul din spatele meu s-a ridicat din fotoliu, aplecându-se spre mine și m-a altoit cu nădejde, șifonându-și programul rulat în capul meu. Când mi-a văzut privirea siderată a considerat că nu s-a făcut suficient de clară și m-a strâns de braț cu convingere vindicativă, mai să zboare peste balustrada respectivă… În sfârșit, amintirile-mi sunt alungate de vocea absolut remarcabilă a “Violetei” lui Verdi. Cotele maxime mă fac să îmi strâng degetele cu încordare, parcă din clipă în clipă ceva urmează să cedeze, parcă un porțelan se va fisura… Am emoții pentru ea ori de câte ori ridică vocale fără sfârșit spre înalțimi ascuțite… Eterna “Damă cu camelii” trebuie că a scuturat morala multor societăți scrobite, fie scrisă ori cântată. Zâmbesc gândului că azi tema a devenit banală… Nimeni nu mai consideră ieșite din vreun tipar astfel de destine. Simțirea omenească s-a dezbracat între timp de multe straturi morale, deși măcar unul ar fi fost bine să fi rămas. În nepriceperea mea simt totuși bucuria și emoția iterpretării de pe scenă. Doar “Alfredo” nu mă convinge. Cântă minunat, însă dragostea adâncă pentru Violeta nu e transpusă suficient în gesturi; rămâne distant și declamator… Nu știu dacă ține de ignoranță, lipsa imaginației sau o exigență imposibil de satisfăcut, dar mereu am găsit că operele citite rar sunt transpuse corespunzător în coregrafia diverselor abordări artistice. Ce a creat inițial autorul e greu sau imposibil de redat cu fidelitate. Adaptările ciuntesc enorm, iar actorii rămân contemporanii mei, indiferent cât s-ar strădui să ofere contrariul. Aplauzele finale sunt frenetice, oricum, și ridică sala în picioare. Mi-am uscat și eu lacrimile pe care nu știu cum le-am scos – muzica, oamenii, povestea – nu știu. Îmi revine inexplicabila bucurie că văd atât de mulți semeni răspunzând la emoții care le sunt exterioare. Nu îi motivează nimic personal, nu le rămâne nimic în buzunar, ba dimpotrivă aș zâmbi, și totuși, uite-i cum par fericiți și emoționați în fața scenei!... Dacă vreun porumbel ar privi de sus, din vârful cupolei, sigur s-ar bucura și el. Poate ar găsi că omenirea mai are o șansă. Poate că furnicile astea pământene se opresc din alergat și se mai întreabă din când în când: “Ce mă face pe mine fericit, de fapt?...” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate