Drumul m-a atras întotdeauna, m-a chemat atunci când se simțea singur, când nu avea cu cine vorbi. Și eu îi auzeam chemarea, alergam desculț spre el și împărtășeam gânduri, muzică sau tăcere. Cât e de frumoasă tăcerea împărțită cu un prieten drag! Câtă taină poartă, câtă adâncime!
Și deseori tăceam. Îl ascultam cum își deapănă amintirile, căci un drum are atâtea amintiri!
Își amintea o copilă lăsată în curtea bunicilor, pe prispa unei case,de către mama ei, lăsată pentru a fi crescută de doi oameni simpli, doi oameni cu suflet, doi oameni care își doreau mângâiată bătrânețea de cea care urma să le fie cea mai dragă nepoată, își amintea de copila care abia învăța să meargă, căzându-i în brațe ori de câte ori se împiedica. Apoi copila a mai crescut. Alerga prin praful lui, scăldându-se în razele soarelui și dansa, dansa cu el primul său vals. Atunci au plâns pentru prima dată împreună, au plâns fără să știe de ce. Ba nu! Știu de ce plângeau: copilei îi fusese înșelată dragostea, copilei i se rupea sufletul de atâta suferință! Iar acum, când se întâlnesc, stau liniștiți unul lângă altul și tac. E bine să taci când ai cu cine. Când ai cu cine să plângi și să râzi. E bine când ai cu cine să-ți împarți cărarea vieții. Parcă nu mai ești singură când ceilalți te uită.
Drumul meu își are începutul într-o uliță. O uliță ce nu știam niciodată de unde începe. De undeva din niște dealuri, ce mi se păreau munți, de mică ce eram și se termina totdeauna la mal de apă, oglinda unui cer cu nori de fum. Drumul meu este mărginit totdeauna de copaci ce îi asemănam așa de mult cu oamenii!
Primele urme pe drum sunt urmele unui gând ce îmi aducea cu el bucuria întâlnirii cu cei ce aveau să-mi fie cele mai apropiate ființe, apoi urmele unui suflet rănit pentru că i-a lipsit dragostea mamei, apoi urma lăsată de doi pași din ce în ce mai apropiați, pași nu prea apăsați, pași ce uneori dispăreau, făcând loc altora ce-mi aduceau o nouă victorie în lupta cu mine, în lupta cu existența mea.
Când apăreau iar pașii nu mai aveau urmă, ci dâre lăsate de genunchi. Am știut să merg și în genunchi, recunosc, mă bucuram uneori că dedesubt era drumul și nu aveam unde să cad mai jos de-atât și mă bucuram că aveam în spatele meu acei ochi ai unor oameni simpli ce au știut să-mi arate mereu pe unde să merg. Și tot genunchii mi-au fost sprijin când obosită îmi rezemam fruntea de ei și așteptam să treacă vântul prin plete și să ia cu el tot ce-mi îngreuna gândul, tot ce-mi îngreuna sufletul.
Cel mai drag îmi era să fac curățenie pe drum, rămâneau urme de lacrimi sau urme de zâmbet imprimate în fiecare pietrcică și fir de praf. Atunci zarea, după care se afla omul drag, îmi devenea mai apropiată, știam că dincolo de ea este cel ce urma să mă-nvețe să-mi măsor drumul în clipe de fericire.
Drumul meu îl vreau terminat într-o zare la marginea căreia se află acel suflet drag, o zare cu umbra unui stejar înalt, pe un cer, nu atât de albastru, pentru că mai este atâta drum în față!