E liniște în suflet, e liniște cu tine vorbindu-mi. Ai plecat de mult, de mult, de aproape o oră, o oră fără margini. În aer mai plutește încă arșița ultimei îmbrățișări din pragul ce ne trimite în lumi diferite. Îți caut umbra, ce știu că-mi va aparține mereu. îți mângâi urma rămasă imprimată în mine, te caut, însă mă izbesc de realitate, ești departe! Ești acum o parte a trupului meu, a sufletului meu și umbra nu-mi mai este de ajuns. Vreau să fim compleți cu aripi crescute una din mine, una din tine să putem zbura și știu că dincolo de prag nu se poate și atunci mă cutremur, mă sfărâm în mii și mii de mine, mă risipesc, strâng pumnii a neputință. Tu mă simți, și din depărtare îmi trimiți vântul cu care semeni așa de mult și în adierea lui îți aud glasul ce parcă îmi șoptește și acum: ,,e puțin, e mult prea puțin, dar mult mai mult decât au alții.’’ Îți aud șoapta, și încep să scriu.
E liniște și când tăcem, ne vorbesc privirile și poate cânturile în locul nostru. Avem atâtea întrebări, ne e teamă de răspunsuri. Oare știm răspunsurile? Hai să ne mai ascultăm liniștea. E liniște când tăcem...și teamă. Teamă de ce, nu știm!!!
Poți să te sperii și de îngeri, nu-i știi! Poți să te temi și pentru mâine, când nu știi dacă poți asculta liniștea. Doamne, câte nu știm! Ne e teamă de noi, nu, de ceea ce nu știm?
Dacă nu mai știu să inventez cuvinte, mă vei certa? Nu mă certa, voi scrie pe cer cu flacără din inimă. Dacă nu pot să-ți dau cât meriți, mă vei ierta? Iartă-mă, voi cerși iubire unui sfânt răstignit și-ți voi da și ție. Dacă nu am picături de ploaie de-ajuns să plâng depărtări, pot să fac lacrimi din rouă, sau din apa sărată a mării? Pot să fac intre noi, poduri de frunze, poduri de nori? Pot să plâng și să fur de la păsări aripi să învăț să plutesc?
Nu mă certa că plâng, că fur, că cerșesc, că vreau să zbor, că nu mai am cuvinte. Vreau să învăț să spun altfel...cât de mult te iubesc și mai ales, cât de important ești pentru sufletul meu.