Þi-ai strâns lucrurile aseară și în curând te vei trezi, în dimineața utimei zile... Nu am dormit, nu am plâns, nu am spus nimic. Abia dacă am respirat in noaptea asta. Erai obosită, ai adormit atât de repede...
Poate patul ți s-a părut încăpător pentru prima dată, mereu m-ai tachinat că nu ai loc de mine să visezi. Ei bine, acum ai avut tot timpul și spațiul necesar și totuși te-ai răsucit în loc la nesfârșit. Poate în somn, poate nu... Te-am întrebat de vreo două ori dacă dormi. Nu mi-ai răspuns. Te-am lăsat.
Eu? Am păzit luna, să nu o fure cineva... M-am așezat în fotoliu și am închis ochii. Am stat până târziu, privind stelele și ascultându-ți respirația... La un moment dat nu am mai rezistat și am ieșit din casă. O oră bună am bătut străzile, tremurând (ah, e atât de frig, să te îmbraci gros...) M-am întors până la urmă, cu sufletul și mintea înghețate. Afară începe să se lumineze.
Acum... te privesc. Și îmi aduc aminte. Furam cioburi din asfințit și le închideam în pahare, pe podea, să ne lumineze nopțile. Ne băteam cu perne până le mergeau fulgii. Îți ascundeam hainele dimineața, numai să îți simt încă un pic pielea moale prin toți porii. Te ascundeai sub un cearșaf alb, interpus indiscret între noi... Se făcea că nu înțelege că e de prisos. Erai mică în brațele mele, fragilă, jucăușă. Vie.
Buzele tale mușcă un colț de pernă. Te-ai trezit și m-ai pironit cu ochii. Iar eu mi-am întors privirea.
Atâtea cuvinte îmi stau pe limbă dar sunt mut. E o apă mare care atârnă în piept și mă îneacă...
-Bună dimineața.
Mi s-a părut că te aud dar e doar vântul pe lângă ferestre. Tăcut, îți întind bluza și iarăși îmi întorc privirea.
- Am așteptat să vii lângă mine...
Eu dau din umeri.
- Nu ai să te schimbi niciodată.
- Vrei să mănânci ceva?
- Nu, mulțumesc. Þie chiar nu îți pasă? Nu îți pasă că plec? Că poate nu mă vei mai vedea vreodată? Cum poți fi așa? Am așteptat o noapte întreagă să imi spui un cuvânt.
- Am crezut că dormi și nu am vrut să te deranjez. Ar fi trebuit să dormi.
Tu taci. Îți aud ochii cum se plimbă peste mine.

- Un taxi vă rog, pe strada...

Afară se aude un claxon strident... Ai deschis ușa și te-ai oprit.
- Te-am iubit, prostule...
Nu mă pot întoarce către tine, sunt câteva lacrimi pe care nu vreau să le vezi. Ușa se închide încet, în timp ce genunchii mei se sfărâmă.

Afară, mașina demarează, grăbită... Te strig, de la fereastră. Taxiul oprește și tu fugi suspinând către apartament. Ușa e deschisă dar...

Mă trezesc singur pe covor, cu un urlet.