Ambrozia unui suflet de-al meu:
toamna sufletului.
Când plouă peste noi adulmec durerea,
mă hrănesc cu roua.

Să-mi spal și ultimul vis,
îl clătesc în lacrimi și- apoi,
îl atârn de-un colț de zâmbet puțin ciobit, de Soare.

Chiar vroiam să zbor peste norii ce-au uitat s-apună...

Răsare speranța in colțul de suflet
încă prăfuit de vise.
Încă mai sper să ating frunza gri din capătul gândului.

Cine moare înaintea zorilor?